LITERATURĂ

Transcription

1 Revista Labirint Revista Labirint Colegiul Romano-Catolic Sfântul Iosif 1

2 Revista Labirint Wow este prima dată când particip la realizarea revistei Labirint! Nu am să vă mint, am emoţii!!! Prima dată, îmi voi expune un gând personal. Vreau să mulţumesc coordonatorului revistei, doamna profesoră Alina Stârcea, pentru că a crezut în mine anul acesta şi mi-a oferit şansa să fac parte din acest frumos şi dificil proiect. În acest număr, revista îşi propune să întină o mână de ajutor elevilor, conţinând lucrări care pot servi drept material suplimentar pentru pregătirea temelor abordate la orele de curs. De asemenea, se doreşte şi stârnirea interesului vostru pentru operele analizate de noi la cercul de lectură sau pentru opere pe care oricare dintre noi le poate descoperi, ca mai apoi să le propună și celorlalți. În revistă, se conturează totodată și imaginea școlii noastre pentru cititorii din liceu, dar și din afara instituţiei noastre, prezentând activtăţile extracurriculare ale elevilor, de prin școală adunate (bineînţeles, cele pozitive, supravegheate de cadrul didactic, pe celelalte nu le trecem în revistă ). Opera noastră le oferă elevilor şi posibilitatea de a se exprima liber, într-un mod decent, scriind despre subiectele care îi interesează şi promovându-le propriile creaţii. Personal, am fost uimit de genialitatea colegilor mei şi am descoperit lucruri cu totul noi pentru mine, lucruri de care nu ştiam că ei sunt interesaţi. Aceste articole au scopul de a ne învăţa să reflectăm cu mintea și cu sufletul la lucruri necunscute nouă până acum. Mulţumesc, de asemenea, colaboratorilor, atât profesori, cât și elevi, pentru ajutorul acordat, celor care au scris şi ne-au oferit materia primă, dar şi ţie, dragă cititorule, pentru că ai decis să arunci un ochi peste revista noastră, astfel răsplătindu-ne munca şi efortul. Sper să te bucuri de ea! Lectură placută în labirint! 2

3 Revista Labirint Coordonator: Prof. Alina Stârcea Colaboratori: Prof. Sr. Paula Iosif, Prof. Rozalia Mincu, Prof. Raluca Faraon Corectori: elev Antonia Stan, elev Andreea Mănăilă Redactare: elev Rareş Şerban Le mulţumim celor care au scris în revista din acest semestru: Andrei Buruiana, a VII-a A Ardelean Theodor, a XII-a B Chirogeanu Miruna, a VI-a C Crişan Andrei, fost elev Hilea Miruna, a VII-a A Ioan Alexandru, a VI-a C Mănăilă Andreea, a XII-a A Marin Raluca, a VII-a A Marinescu Eva, a VI-a C Molea Runa, a XI-a B Nica Olivia, a VI-a C Predescu Maria, a VII-a A Şerban Rareş, a XI-a B Staicu Andrei, a VI-a B Stan Antonia, a XI-a B Tatoi Isabella, a XI-a B Varvăruc Daria, a VI-a C Zarvă Fabian, a VII-a C 3

4 Revista Labirint CUPRINS De prin şcoală adunate...6 #THENEXTLEVEL...7 Pe la bibliotecă...13 Ieşire la film- Întors pe dos...18 Serbare à la Sf. Iosif...20 Literatură...32 Simbolismul...33 Istoria hieroglifică...40 Psalmistul în literatura română...44 Ion Neculce...55 Poezia interbelică...61 Personajul-fiinţă de hârtie sau vie...72 Cerc de lectură...74 Darul lui Jonas Cireşarii

5 Revista Labirint Fahrenheit-în ochii celor de a VII-a...94 Ce contează pentru noi...99 Seria Japonia, mai aproape de noi Creaţii personale Îmi place să fiu o muscă!? Oraşul in-vizibil Cuvânt printre cuvinte Cuvânt Crăciunul e în suflet

6 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE Capitolul DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE 6

7 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE #THENEXTLEVEL - De la participant, la jurat- de Crișan Andrei Deja e o tradiție ca în luna Noiembrie, să se organizeze spectacolul Seara Sfinților, dar de la an la an, lucrurile se mai schimbă, astfel, e destul de greu să ne plictisim. Totuși, sunt lucruri de care să ne temem, numărul sfinților e limitat, suntem departe de a-i fi interpretat pe toți, dar ar fi hazliu să vedem peste 100 de ani piese denumite Sfântul Andrei RELOADED sau Sfântul Augustin 7 ori Sfântul Iosif Reborn etc.. Acestea fiind spuse, putem să ne bucurăm că mentorii noștri spirituali nu se consumă, din acest punct de vedere, atât de repede precum petrolul, altfel, am fi într-o criză spirituală și mai accentuată decât cea în care deja suntem. Lumea, cel puțin din punct de vedere religios / spiritual (nu sunt același lucru, dar o să profit de ocazia că mi s-a dat mână liberă și le voi folosi interșanjabil n.a.) stă, hm... cuvânt academic pentru prost (lipsă de inspirație n.a.). Nu cred că e nevoie să amintim un lucru arhicunoscut, precum situația deplorabilă în care ne aflăm, o situație unde ești creștin mai mult pe hârtie decât pe trotuar, zic trotuar pentru că, adesea, posesorii de mașini, în speță scumpe, sunt creștini, se vede după numărul de cruci atârnate de oglindă. În tot acest trafic urban, desfășurarea unui spectacol precum cel menționat mai devreme este ca o gură de aer proaspăt pentru un miner... Pe 6 noiembrie, am inspirat aer proaspăt din nou, lucrul special anul ăsta fiind altitudinea la care mă aflam. Anul acesta am 7

8 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE făcut parte din juriul spectacolului și, trebuie să recunosc, aerul era mai rarefiat... Brusc, nu am putut doar să mă bucur de spectacol, ci mi s-a oferit responsabilitatea de a judeca numerele, în funcție de impresia artistică și profunzimea mesajului. Astfel, nu doar că o să îmi dau cu părerea despre numere, dar va fi o părere avizată. Evenimentul a început un pic stângaci, dar nu din cauza defecțiunilor tehnice sau din cauza unei erori de organizare (precum în cazul altor evenimente precedente n.a), ci mai degrabă din cauza emoțiilor, însă, ușor-ușor, atmosfera și spiritul evenimentului au cuprins pe toată lumea și am trecut peste probleme. A fost anunțat juriul, un juriu destul de numeros, format din Sora directore Miron Rodica, Sora Margareta Andrici, domnul profesor Rusănescu Răzvan, doamnele profesoare Fekete Klara (organizator) și Stârcea Alina (coorganizator). Alături de cei 5 profesori ai Colegiului nostru, au stat și patru foști elevi, astăzi boboci ai facultăților, printre care mă număr și eu, Crișan Andrei, Voicu Alexandra, Mihăiță Georgiana și Mironescu Mihnea. Numărul pieselor nu a fost unul de ordinul zecilor, nici măcar nu am avut nevoie de două mâini pentru a le număra, deci putem sta liniștiți, mai este mult până să epuizăm Sfinții. DAR, în ciuda numărului mic de piese, sunt aspecte demne de menționat și apreciat, anume că am văzut fețe noi, nu doar pe cele din anii trecuți, ceea ce e îmbucurător. Înseamnă că spiritul încă există, iar acesta e molipsitor; astfel, șansele ca anul viitor să avem parte de mai multe numere sau piese mai complexe, cresc. Curând, a fost prezentată prima piesă, o piesă care provenea de la gimnaziu, un lucru în premieră pentru Seara Sfinților, care, în general, era rezervată pentru elevii de liceu, referindu-ne la dreptul de a participa. Deși 8

9 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE piticii spectacolului au fost scoși la înaintare, s-au descurcat destul de bine, au ilustrat povestea Sfântului Augustin. S- a observat cu ochiul liber că talentul a existat, motiv pentru care, în final, două eleve au primit premii speciale pentru performanța de pe scenă, totuși, i-aș putea încadra la categoria talent neșlefuit, în sensul că, deși extrem de talentați, am putut simți la unii dintre ei o ușoară nesiguranță care, cu timpul și cu mai multe participări, cu siguranță va dispărea... Le adresez în mod deschis felicitările mele și îi încurajez să participe și anul viitor; așa vor putea să își perfecționeze piesa, sau performanța, prin experiență. Al doilea număr a fost la fel de surprinzător și, trebuie să recunosc, hazliu. Deși impresia artistică a fost bună, iar publicul a reacționat la piesă, acesteia i-a lipsit echilibrul între impresia artistică și profunzimea mesajului. Bobocii liceului nostru au prezentat într-adevăr viața unui sfânt, fără a pierde oportunitatea de a se mândri că sunt în Sfântul Iosif, dar totul a fost destul de tehnic, practic, neexistând identificarea cu un Sfânt anume, ci s-a rezumat la o conversație între doi copii despre Sfântul Nicolae. Dar apreciez enorm faptul că, deși s-au încurcat la un moment dat, au știut să depășească momentul, să se susțină reciproc și să meargă mai departe. Uneori, aceste aspecte sunt cele mai importante. P.S. Dacă citiți articolul, eu chiar am râs la piesa voastră, mai multă profunzime la anul; dacă reușiți să îmbinați umorul (pe care îl aveți) cu un mesaj bun, ați reușit! 9

10 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE A treia piesă de teatru a venit de la niște persoane consacrate în activitățile artistice ale liceului nostru, de la clasa a XI-a B, piesă scrisă și regizată de doamna profesoară Fekete Klara. Totul pornind de la dumneaei, era de așteptat să întâlnim un mesaj de o reală profunzime, pus în scenă într-un mod special: astfel, nu am avut o piesă de teatru simplă, ci mai degrabă un monolog (personajul fiind interpretat de Rareș Șerban, actor și în trupa de teatru a liceului, coordonată de doamna profesoară Stârcea Alina), fiind completat de prezența a două personaje secundare, doi îngeri, de asemenea interpretați de membrii trupei de teatru, anume Izabela Tatoi și Diana Benchea. Numărul acesta a fost net superior din punct de vedere al calității spirituale, iar jocul a fost bun, totuși, a lipsit o picătură de dinamism, pentru a atinge apogeul pieselor de teatru prezentate până acum în istoria acestui concurs. P.S. Îmi pare rău, teacher, tot piesa noastră de acum doi ani, cea cu dilatarea temporală, a rămas numărul 1 (a noastră = clasa a XII-a B, diriginte Ana Stoian - fostă Bejan, generația , clasa mea n.a). 10 Și, iată-ne la sfârșitul secțiunii de teatru, urmând secțiunea de film care, de ani buni, e dominată de Ana Macră (regie& editare video), film despre care nu am ce să spun în mod special; Ana ne-a obișnuit cu un conținut/mesaj de calitate, anul ăsta progresul fiind reprezentat de partea tehnică. P.S. S-a văzut cum Costin citea replicile, știm că ai vrut să fii cât mai aproape de producția unui film original, unde actorii nu prea își învață replicile,

11 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE ci le citesc de pe prompter, dar, făcând abstracție de asta, felicitări! Te-ai descurcat grozav! După acestea, juriul, din care am făcut parte și eu (mă laud n.a), s-a retras pentru deliberări. ȘOC, GROAZĂ, DETALII DIN CAMERA DE DEZBATERE A JURIULUI VEZI PE CINE A ALES SORA DIRECTOARE!!!! Acolo e centrul de maxim interes!!!! (știu de când eram actor, a fost prima întrebare pusă, pe cine a ales sora???? Nu știu de ce, dar chiar vrem să o impresionăm, să îi placă ceea ce facem) ÎȚI SPARGI TELEVIZORUL DACĂ AFLI CE SE ÎNTÂMPLĂ DE FAPT ACOLO!!!!! Sau doar nu îți pasă, nu? Glumesc... Detaliile de acolo nu se discută, dar pot lăsa o informație să scape, totuși: am vrut să îi dăm toate premiile domnului Rusănescu. Cel puțin, așa a reieșit după calculele finale (făcute de domnul profesor). Astfel, premiile la teatru au fost: Premiul I clasa a XI-a B Premiul II clasa a VIII-a B 11

12 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE Premiul III clasa a IX-a B Și premiul pentru film se duce (tobele, vă rog!) către Ana Macră. Acestea fiind spuse, aș dori să concluzionez cu un discurs: Am avut un vis... Am visat că am luat doi la mate, nu a fost un vis....morala: viața de liceu nu e ușoară, așa că vreau să îmi îndrept mulțumirile înspre cei care au participat, atât cu momente artistice, cât și în cadrul publicului; voi sunteți cei care veți putea schimba cu adevărat lucrurile. De asemenea, le mulțumesc doamnelor profesoare organizatoare, Fekete Klara și Stârcea Alina. Vă mulțumesc că vă implicați an de an în astfel de activități, care ne fac nouă, elevilor, viața de licean mai frumoasă. În același sens, le mulțumesc și elevilor clasei a XI-a B pentru sprijinul pe care vi l-au acordat în cadrul organizării. (P.S. Mulțumiri și pentru gusturile bune în materie de selecție a juriului). Următoarele mulțumiri se îndreaptă tot înspre profesori, fiind adresate juriului: vă mulțumesc că ați fost de acord să fiți acolo, alături de noi (P.S. Apreciere eternă domnului Rusănescu, liderul mesei foștilor elevi). Le mulțumesc celor care s-au implicat la partea de standuri (P.S. Aș fi fost mort de foame fără voi) și, cel mai important, îi mulțumesc Sorei Directore și conducerii că ne sprijină în organizarea de activități extrașcolare. E foarte important pentru noi să știm că liceul nostru, ca instituție, ne încurajează spre activități atât de special. Sincere mulțumiri! 12

13 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE Pe la bibliotecă... de Rareș Șerban, a XI-a B În data de 11 noiembrie 2015, clasele de liceu ale Colegiului Romano- Catolic Sf. Iosif au avut ocazia de a vizita Biblioteca Naţională a României, excursie organizată de către doamna bibliotecară Petrişor Gabriela, elevii fiind însoţiţi de domnişoarele profesoare Mincu Rozalia și Gorgos Adriana, doamna profesoară Stârcea Alina, părintele Blaj Marian și sora Andrici Margareta. Înainte de a descrie experienţa avută, aş vrea să fac o scurtă prezentare generală a clădirii. Această construcţie grandioasă, de pe Bulevardul Unirii nr. 22, a fost inaugurată şi sfinţită de Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române la 22 aprilie 2012, devenind noul sediu al Bibliotecii Naţionale și Centrul Naţional de Patologia și Restaurarea Documentelor. Odată intraţi, am fost întâmpinaţi călduros de către una dinte doamnele bibliotecare. Am fost conduşi în holul principal, ni s-a prezentat programul vizitei şi, ascultând, am realizat că interiorul este chiar mai impunător decât exteriorul. Totul, de la oameni până la arhitectură, arată modern și elegant. 13

14 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE Doamna bibliotecară ne-a explicat rolul și importanţa unei biblioteci naţionale, aceste cunoştinţe fiind unul din scopurile vizitei. Biblioteca administrează patrimoniul cultural naţional de publicaţii (cărţi, periodice), manuscrise, carte veche, hărţi, fotografii, materiale audio-vizuale şi documente electronice. Pentru a-şi îndeplini misiunea esenţială de a asigura accesul de calitate la colecţiile sale atât generaţiei de azi, cât şi celor viitoare - în scop de cercetare, studiu sau informare - Biblioteca are datoria de a achiziţiona, prelucra, prezerva și valorifica toate tipurile de documente din patrimoniul naţional. Venise momentul vizitării primei săli, am urcat la primul etaj şi ne-a fost prezentată sala de ştiinţe filologice (acoperă tot ce ţine de literatură, enciclopedii, bibliografii, dicţionare etc.); în acea sală, am avut surpriza ca, pe lângă ceilalţi cititori aşezaţi la mese, să remarc o doamnă de o vârstă onorabilă, după înfăţişare, care citea concentrată o carte destul de groasă ; nu m-am putut abţine şi i- am făcut o poză, sper că n-am fost observat Apoi am trecut într-o sală foarte nostimă, numită Ludoteca Apolodor din Labrador, acest spaţiu de lectură fiind dedicat exclusiv preşcolarilor între 0 și 8 ani, iubitori de basme și personaje fantastice. Această sală e foarte utilă, datorită faptului că părinţii îşi pot lăsa copiii să se distreze, învățând ceva, sub supravegherea personalului, în timp ce ei pot studia în linişte în alte săli. 14

15 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE A urmat o sală pentru copii și tineret, loc în care ai acces la literatură specifică, manuale, programe şcolare, material didactic și atlase. Este destinată elevilor care vor să studieze într-o atmosferă specifică, au chiar și o categorie dedicată religiei! Am trecut apoi într-o sală numită American Corner, dedicată, după nume, continentului american. Acolo găseşti informații despre cultura și civilizaţia americană, adică poţi căuta articole mai vechi și recente, de la președinții americani până la Bill Gates și Mark Zuckerberg. Sigur le vei găsi. 15

16 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE Ne îndreptăm spre finalul turului, am ajuns la o sală ceva mai serioasă, cea de ştiinţe juridice, folosită preponderent de studenţii de la Drept și de avocaţi, dar și de oameni care doar vor să fie la curent cu legislaţia României. Acolo poți În final, am fost duşi în Sala de periodice, locul unde sunt arhivate colecţiile complete ale ziarelor centrale, din 1990 până în prezent, dar şi colecţii de publicaţii periodice din ultimii 4 ani. Unii o pot considera o sală plictisitoare şi nefolositoare publicului. Dar, după consulta Monitorul Oficial, documente oficiale și ai acces gratuit la baza de date legislativă Lex, care cuprinde întregul corp legislativ naţional al actelor numerotate (legi, decrete-lege, decrete legislative și alte acte numerotate). părerea mea, poate fi extrem de utilă în momentul în care doreşti să verifici anumite date şi evoluţii ale unor evenimente sau anumite declaraţii ale unor personalităţi, asta, dacă ai impresia că ele se schimbă (poate ale oamenilor politici). Înainte de a părăsi biblioteca, am fost conduşi spre expoziţia Călătorii extraordinare în universul cărţii: Jules Verne în ediţii ilustrate Hetzel, păstrate în fondurile de bibliofilie ale Bibliotecii Naţionale a României. Expoziţia constituie o invitaţie adresată tuturor acelora care îndrăgesc călătoriile extraordinare în universul fascinant al cărţii, oferind răgaz de readucere în memorie a lecturilor preferate, oglindite în efigiile eroilor zugrăviţi de ilustratorii operei lui Jules Verne, dar şi un prilej pentru bibliofili de a se lăsa captivaţi de superbele ediţii Hetzel. Am încheiat turul cu părere de rău, cred că nu sunt singurul care aş mai fi căscat ochii la facilităţile oferite de Biblioteca Naţională. Ghidul nostru ne-a oferit oportunitatea de a ne face permise de cititori, care ne dau posibilitatea de a vizita când dorim biblioteca, de a citi şi împrumuta cărţile de 16

17 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE care avem nevoie. Apropo, orice cetățean are DREPTUL de a avea card de acces (permis de cititor) la Biblioteca Națională a României, totul este gratuit, puteţi intra în posesia lui după completarea unui formular la sediul bibliotecii, despre care am vorbit. Aşadar, această vizită a fost foarte plăcută şi educativă, convingând elevii că cititul este primul exerciţiu în procesul de dezvoltare a minţii şi a imaginaţiei. De asemenea, dacă vrei să studiezi, nu există scuze, întrucât Biblioteca Națională a României oferă toate condiţiile pentru studiu, gratuit. 17

18 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE Ieșire la film - Întors pe dos 18 de Olivia Nica, a VI-a C Luni, 16 noiembrie, în toată școala se auzeau voci de copii veseli care așteptau cu nerăbdare ca ceasul să arate ora 13, când ne vom strânge cu toții și vom pleca la mall-ul Sun Plaza, pentru a vedea filmul Întors pe dos. În fiecare pauză am auzit elevii de la clasele de gimnaziu alergând pe holul școlii, în timp ce-și strigau nerăbdarea:,,de-abia aștept! ;,,O să fie atât de frumos! ; Mai sunt două ore și altele. Era o atmosferă atât de plăcută, care inspira o bucurie nespusă. Când a venit timpul să plecăm, ne-am strâns cu toții în fața școlii și am plecat cu un zâmbet larg pe față către stația de metrou Brâncoveanu. După ce am coborât scările, am ajuns pe peron, ocupându-l în totalitate. Am văzut câteva doamne care, atunci când ne-au văzut, au zis:,,unde merg atâția copii cu metroul? De ce au venit toți odată? și s-au închinat. În sfârșit, am ajuns în mall și am urcat pe scările rulante, până la etajul 1, unde se află cinema-ul. Ne-am,,scotocit prin ghiozdane după ochelarii 3D și am pornit spre sală (bineînțeles, alergând, de parcă nu am mai văzut niciodată o sală de cinema). La standul de la care se cumpără popcorn, era o coadă de o sută de copii, care încercau să iasă cu pungile pline din mulțime. În sală, ne-am așezat pe scaune, am făcut câteva poze și filmul a început. Mi s-a părut foarte interesant încă de la început, când ni s-a prezentat personajul principal, Riley, și viața ei de când s-a mutat în San Francisco, părăsindu-și prietenii, casa, școala, hobby-ul (hocheiul) și copilăria. Eroina trece printr-o perioadă foarte dificilă, căci nu mai are prieteni, nu îi place noua casă și se simte străină, chiar și față de părinții săi.

19 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE Pe parcursul filmului, am realizat că Riley avea multe sentimente în mintea ei (Bucuria, Tristețea,Teama, Furia și Dezgustul) pe care le combină, încercând să își echilibreze acțiunile. Când Bucuria și Tristețea se rătăcesc și nu se mai află printre emoțiile fetei, aceasta face multe lucruri periculoase, cum ar fi să se certe cu cea mai bună prietenă sau să fugă de acasă. Din fericire, ea reușește să își îndrepte alegerile și să o ia pe calea cea bună, atunci când Tristețea și Bucuria se întorc la locul lor. Acest film remarcabil a avut momente amuzante, emoționante, o mulțime de puncte culminante, ce ne-au făcut să aplaudăm din toată inima. În același timp, consider că această ieșire ne-a unit mai mult și aștept cu nerăbdare și altele, care să ne arate cât de important este să ne înțelegem bine cu colegii noștri și să petrecem cât mai multe momente de neuitat cu ei. 19

20 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE Serbare à la Sf. Iosif -ce să-nsemne asta?- de Isabella Tatoi si Rareş Şerban, a XI-a B Tentativa de iarnă a lui 2015 ne-a purtat cu vântul ei primăvăratic în amfiteatrul cu mult mai iernatic decât ceea ce vedeam pe fereastră. Adică, pe bune, ţinuta noastră împotriva gerului de afară era formată dintr-un tricou (nu negru, ca să nu ne încingem prea tare, şi aşa era destul cu pantalonii de stofă/sarafanul, după caz) şi, bineînţeles, dintr-o căciulă de Moş Crăciun. În care transpiram teribil. Aşadar, pe 18 decembrie, elevii şcolii noastre, împreună cu părinţi şi prieteni, s-au adunat în ritmul fulgilor de nea (de hârtie, cei naturali fiind cam transpiraţi), pentru a serba împreună sfârşitul şcolii şi, nu în ultimul rând, Naşterea Domnului. Acest eveniment, asemenea celor din anii precedenţi, şi-a propus ca la CĂLDURA sărbătorii, să trezească în suflete pofta de mâncare şi sentimentul de iubire: Azi oamenii învaţă să zâmbească din nou. Se aşază în jurul bradului, îşi amintesc poveşti bătrâne, reînvaţă să ierte și să iubească [ ]. Haideţi să zâmbim împreună! Astfel, speciala noastră seară, care a început la 11 dimineaţa, nu putea avea loc fără gazdele controversate, sustrase din inima poveştilor: Făt-Frumos pe calul său alb, Comşa Ştefan, Crăiasa Zăpezii, Cazacu Andreea, şi spiriduşul hazliu, Renato Alin. În note de basm, prezentatorii au introdus juraţii 20

21 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE concursului: sora Andrici Margareta, doamnele profesoare Mincu Rozalia, Fekete Klara, Stârcea Alina, domnii profesori Chenciu Eduard, Rusănescu Răzvan şi foştii elevi ai liceului Glonţ Larisa, Mihăiţă Georgiana, Crişan Andrei şi Mironescu Mihnea. Astfel, într-o formulă atât de specială, iubirea și pofta de mâncare au început să crească a! şi a început şi concursul Concursul desfăşurându-se pe cinci secţiuni, elevii de la clasele V-XII neau transmis bucuria Crăciunului, mai întâi prin cântecele lor. E cert că uneori emoţiile şi-au spus cuvântul, însă adevăratul scop al interpretărilor a fost atins: crearea atmosferei de sărbătoare. Tânăra Bitai Alexandra, de la clasa a V-a B, a coborât asupra noastră îndurarea divină. Antonia Herdeş, tot într-o manieră muzicală, a adus laudă lui Dumnezeu prin cântecul Aleluia. Vlad Mirela şi Buruiană Andrei, elevi ai claselor a VII-a A şi B, s-au gândit la o conversație cu 21

22 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE Moş Crăciun şi ne-au povestit şi nouă: Santa Tell Me. Mălăeru Georgiana, reprezentând clasa a X-a B, ne-a urat prin cântecul ei un Crăciun fericit tuturor. Pătrăşcan Sabin, Balint Andrei, Dinu Ioana şi Măcriş Iuliana (Giulia) au adus nostalgia momentelor de Crăciun trecute prin melodia Jingle bells. Într-o reinterpretare a lui Nichita Stănescu, Ştefan Lupu a rostit o Evocare de iarnă. Un alt moment sensibil, de această dată pornind de la versurile lui George Bacovia, un trio formidabil (Andreea Mănăilă, Cochior Francisc, Diaconu Alexandru) a reînviat o poveste de iarnă. Ultimul moment de la această secţiune a fost interpretat incognito de Moş Crăciun (unii spun că a fost chiar Comşa Ştefan). Premiile s-au acordat astfel: Premiul I Mălăeru Gerorgiana Premiul al II-lea Bitai Alexandra Premiul al III-lea Vlad Mirela şi Buruiană Andrei Premiul special pentru originalitate Moş Crăciun (incognito) 22

23 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE La secţiunea Dans, emoţiile s-au resimţit în altă parte, la băiatul de la sunet (Ş.R. ştiţi voi cine), care a încurcat primele două melodii, însă legenda spune că încă neagă acest lucru. Fetele de la clasa a V-a A, coordonate de Manea Antonia, au reuşit să transpună în mod fidel tematica acestui concurs în coregrafia lor, fapt care a fost punctat de juriu, fiindu-le acordat premiul întâi. Premiul al IIIlea a fost atribuit câştigătoarei de anul trecut de la secţiunea de dans, care ne-a încântat cu o nouă reprezentaţie, pe care am aşteptat-o cu bucurie, tocmai pentru că nu i-am putut uita momentul de anul trecut! Elevii claselor a X-a şi a IX-a B au prezentat în mişcări de dans o masă de Crăciun necovenţională, în care, după tensiunile acumulate în urma agitaţiei continue pentru cadouri, cozonaci şi sarmale, liniştea poate fi regăsită într-un profund moment de rugăciune. Strecurându-ne printre erorile tehnice, am descoperit o sensibilitate aparte, care a înmuiat şi cele mai împietrite inimi: Ulea Matei ne-a dovedit (şi s-a convins şi el singur) că minunile există! Doamna profesoară Alina Stârcea, diriginta lui, de care este atât de ataşat, i-a făgăduit într-o zi de vară: Matei, de Crăciun vei dansa! Magia Crăciunului, în care credeam cu toţii în copilărie, apare numai prin credinţă: Matei, pentru că a 23

24 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE crezut, a dansat pentru prima dată, neoprit de scaunul cu rotile, având ajutorul a două fete minunate, Voicu Alexandra şi Benchea Diana. Este, într-adevăr, un exemplu pentru fiecare dintre noi. Îi sunt aduse mulţumiri sincere doamnei profesoare, care a creat acest cadru magic şi care îl susţine întotdeauna pe micuţul nostru model de viaţă! Aşadar, podiumul arată astfel: I a V-a A II a XI-a B III a VI-a A Premiul special pentru curajul şi tăria îndeplinirii visului Ulea Matei 24

25 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE Pe parcurs, în atmosferă s-a lăsat umezeală, din cauza transpiraţiei fulgilor şi a elevilor, care, sacrificându-se pentru artă, au ales să joace în paltoane, în ciuda reflectoarelor încinse ce le băteau în faţă. Micii, dar măreţii actori, cu care ne mândrim (să nu mai vorbim despre minunata improvizaţie a ştiţi voi cui), au transmis emoţia sărbătorii prin diversitatea tradiţiilor, lumina Cuvântului, miracole de Crăciun, dor de Acasă. Secţiunea de teatru a fost deschisă de sceneta Despre Crăciun, a clasei a V-a A, coordonată de Tudoran Ana, prin care s-au adus răspunsuri la anumite întrebări legate de Crăciun. Clasa a VI-a A ne-a învăţat ce înseamnă coborârea luminii pe pământ, prin piesa cu un nume intrigant, Cele patru lumânări, coordonată de Alexe Daria. Cei de la a VI-a B ne-au dat o lecţie despre ce înseamnă frumuseţea iubirii dintre mamă şi copilul său: Miracol de Crăciun, coordonator Petre Gheorghe. Elevii clasei a VI-a C ne-au demonstrat, printr-o poveste tulburătoare, în care planurile dintre atunci şi acum se suprapun, cât de prezent este Cuvântul întrupat. Clasa a VIII-a B, împreună cu coordonatorul Şerban Denisa, a descoperit cum, în Ziua Sfântă de Crăciun, cerurile se deschid, iar tristeţea dispare când îngerii veghează. Sărbătorirea Crăciunului în diferite ţări ne-a fost adusă direct pe scenă de clasa 25

26 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE a XI-a B, prin piesa Crăciunul în lume. A urmat micul nostru Caragiale, Staicu Andrei, care nu încetează să ne surprindă: ne-a încântat cu un moment- pamflet al lumii contemporane şi cu o rugăciune adresată lumii şi lui Dumnezeu! Secţiunea s-a încheiat cu sceneta Cuvântul Întrupat, proclamat în limbile greacă, latină, engleză şi română, sintetizând, prin intermediul Prologului din Evanghelia după Ioan, adevăratul mesaj al Crăciunului, un mesaj coborât din Ceruri, printre oameni. Variind între lacrimi şi râsete, drame şi comedii, juriul a deliberat și, într-un final, a acordat premiile: I a VI-a C II a VIII-a B, a VI-a A, a V-a A (o luptă aprigă pentru locul I, de aceea au fost mai mulţi premianţi ai locului II) III a VI-a B Premiul special pentru spontaneitate şi originalitate a XI-a B Premiul pentru mesajul transmis a VI-a B Cel mai bun actor Şerban Antonia (a VIII-a B) Marele Premiu al Juriului, pentru cea mai bună identificare cu spiritul Crăciunului Staicu Andrei. Bravo, Andrei!!!! Marele premiu al acestui spectacol-concurs îți aparține!!!! 26

27 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE Atmosfera s-a calmat, transpiraţia s-a uscat, filmul seara a-ncununat: dintre cele trei pelicule, Un nou început (a XII-a B), coordonat de Macră Ana şi Ardelean Theodor, a reuşit să emoţioneze cel mai puternic şi să cuprindă întro manieră profesionistă spiritul Crăciunului. Într-un alt filmuleţ, coordonat de Barb Laura, elevii clasei a X-a B ne-au demonstrat modul în care Crăciunul înseamnă IUBIRE. Cele mai multe râsete au fost câştigate de O zi din viaţa Moşului, ai cărui coordonatori au fost Grăţianu Vlad şi Ilioaica Paul. Premiile s-au acordat astfel: I Un nou început II O zi din viața Moșului III Crăciunul înseamnă iubire Premiul special pentru umor - O zi din viaţa Moşului Ajungând şi la final, nu uităm de picturile din partea muuultor elevi (imposibil de enumerat complet). Felicitări tuturor şi aşteptăm şi la anul să vedem cum talentul vostru evoluează! Daria Varvaruc este câştigătoarea premiului I a secţiunii de Desen de anul acesta, în urma votului elevilor, iar Teme Andreea, câştigătoarea Premiului Juriului pentru Desen. Pentru a încheia apoteotic evenimentul şi pentru a demonstra că oricine trece prin acest liceu îşi lasă o parte din suflet aici şi se întoarce mereu în locul ce l-a definit, au fost invitaţi pe scenă Glonţ Larisa, Mihăiţă Georgiana, Voicu Alexandra şi Crişan Andrei, care au prezentat o scenetă dedicată doamnei profesoare Stârcea Alina, mulţumindu-i pentru anii în care i-a format. Afişând toate problemele umanităţii, mizeria în care se scaldă societatea actuală, foştii elevi ai liceului ne-au impresionat până la lacrimi: într-un final, când ajungem să-l cunoaştem, vrem să fugim de tot ceea ce este rău. Nu mai vrem să murim! a rostit Georgiana, cerem aşa mult? Nu mai vrem să ne moară conştiinţa, sufletul, bucuria, IUBIREA! Această conştientizare, această ieşire din întuneric, pe care inimile foştilor elevi le-au 27

28 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE primit în timpul liceului, i-au fost răsplătite doamnei profesoare printr-un moment de-a dreptul emoţionant, atât pentru cei implicaţi, cât şi pentru restul publicului. Toţi vă mulţumim: studenţilor noştri, pentru această lecţie de viaţă dramatizată; doamnei profesoare, pentru flacăra adevărului, a speranţei, a credinţei şi a iubirii, ţinută aprinsă, dăruită elevilor! De această dată, au transpirat şi ochii Însă, aproape mai importantă decât magia de pe scenă este, fără doar şi poate, implicarea din spatele ei! Nu putem vorbi, oare, despre acel miracol creator? Da, bineînţeles! În această ipostază demiurgică (nu ne putem abţine, doar se apropie BAC-ul, ne pândeşte încă dintr-a IX-a), îi găsim şi aplaudăm cu respect şi recunoştinţă pe cei care au transformat totul în posibil! Aducem pupici (dacă nu riscăm prea mult să fim şi noi în actualitate) şi mulţumiri sincere în primul rând sorei directoare, Miron Rodica, fără implicarea căreia evenimentul nu ar fi avut loc! La modul concret! Știum cât ne-ați susținut, sora, și vă mulțumim pentru că ați crezut în noi și pentru că ne-ați încurajat să ne exprimăm, poate stângaci uneori, așa cum suntem noi! 28 Nu putem (la modul concret- chiar nu suntem în stare) să uităm de coordonatorul principal, doamna profesoară dr. Alina Stârcea (cine ar putea uita nesfârşitele discuţii, nu singularele observaţii, orele interminabile de ce-avem-de-stabilit-pentru-serbare, petrecute atât la telefon, cât şi la dânsa acasă, când ne întrebam, îngrijoraţi, dacă dumneaei nu mai are familie etc. etc..; să vă spunem un secret: adevărata transpiraţie a fost înainte de serbare ) şi colaboratorului, domnişoara profesoară Fekete Klara. Într-adevăr, ne mândrim cu profesorii noştri, care respectă autentic citatul, pe care ne vedem obligaţi să-l amintim în aceste condiţii, fără a risca să-l traducem, pentru a păstra ideea originară în mod complet: A Good Teacher is like a Candle: it consumes itself to light the way for others!. Şi cât se consumă VĂ MULŢUMIM! În acest caz, cuvintele sunt de prisos, însă am vrea, dar nu

29 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE ştim în ce fel, să răscumpărăm dăruirea, dacă nu exagerăm, suprafirească, pe care a dovedit-o coordonatorul principal al evenimentului, depăşind-o cu mult pe a noastră, *ruşinaţi din cale-afară* Timpul este darul cel mai de preţ pe care ţi-l poate face cineva, pentru că acesta nu se mai întoarce niciodată, spune zicala. Ei bine, am găsit unul dintre dăruitorii cei mai darnici! De asemenea, organizatorii ţin să le mulţumească tuturor participanţilor care s-au implicat cu o voie bună atât de contagioasă, membrilor juriului şi corurilor gimnaziale și liceale, coordonate de domnul profesor Eduard Chenciu, corului primar, coordonat de sora Regina şi lui Daniel Frangulea şi Mădălinei Herdeş, care au întreţinut atmosfera iernatică a amfiteatrului. Şi nu o putem uita pe Raluca Alexe, care a organizat standurile cu ornamente de Crăciun, astfel adunând mai multe donaţii. Desigur, ne mulțumim și nouă, pentru că suntem minunați, elevii coordonatori, și colaboratorilor!!! Avem atâtea calități, printre care, mai presus de toate, modestia!!! :))) De adăugat ar mai fi multe, însă emoţiile nu le putem înţelege nici măcar prin cuvânt, dacă nu le simţim. Alegem, aşadar, să corespundem şi noi, 29

30 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE comentatorii, cu atmosfera de Crăciun, pe care am încercat să o identificăm în momentele artistice numite, şi, cu bucurie, mai puţin transpiraţi, noi vă urăm: Aho, aho, copii şi fraţi! Staţi puţin şi ascultaţi! Seara a venit de mult, Cu Dumnezeu eu mă consult, Şi-mi spune că ar trebui să-nchei Acest articol, vrei, nu vrei. Vă dorim, deci, sănătate, Har şi fericire-n toate! Să sperăm că fulgişorii vor îngheţa din nou, Iar la ştiri România sub zăpezi va fi de Anul Nou! P.S.Profesorii organizatori Vă multumim, copii, pentru tot!!!! Diana Benchea, Isabella Tatoi, Rareș Șerban, trei copii minunați, fără de care nu am fi reușit prea multe!!!! Și toți care s-au implicat sub coordonarea voastră... la fel de minunați! Chiar nu trebuie să fiți modești! Sunteți altfel față de lumea în care trăim și vă mulțumim pentru asta! Copiii noștri sunt frumoși sufletește! 30

31 31 DE PRIN ŞCOALĂ ADUNATE

32 LITERATURĂ Capitolul LITERATURĂ 32

33 LITERATURĂ SIMBOLISMUL de Ardelean Teodor, a XII-a B În ceea ce privește acest cunoscut curent literar, vechea noastră critică literară trece cu vederea un aspect foarte important, şi anume originile simbolismului, conţinutul, ideologia și psihologia sa specifică. Desprins de societatea care i-a dat naştere, simbolismul românesc a reprezentat pentru cei mai mulţi critici români un fenomen pur literar fără izvoare sociale, fără legături cu mediul, o simplă problemă estetică. De altfel, această poziţie este una generală pentru principalele voci ale criticii literare europene idealiste. Ei ignoră sistematic sau trec ușor cu vederea faptul că simbolismul are şi el o cauză socială precisă, reprezentând un adevărat fenomen estetic legat de o anume necesitate socială şi morală obiectivă. În istoria literară străină referitoare la istoricul simbolismului, ceea ce ne atrage atenţia este unilateralitatea explicaţiilor pe bază de influenţă literară, precum şi aspectul idealist predominant. În literatura română, cel ce teoretizează simbolismul este Alexandru Macedonski, fiind totodată şi un mare poet al acestui curent. Poet, prozator, dramaturg și publicist român, supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este printre primii reprezentanţi ai simbolismului în literatura română. Inițiatorul cenaclului și al revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au afectat serios cariera literară și viața și au rămas notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale. În același timp, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activității lor scriitoricești, numeroși tineri talentați, printre care George Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa Literatorul, iar în revista Liga ortodoxă, debutează, printre alții, Tudor Arghezi. Poemul Noapte de decemvrie este una dintre principalele opere simboliste ale lui Macedonski. Poemul s-a dezvoltat dintr-o legendă în proză, intitulată Meka şi Meka, publicată de Macedonski în Românul lui C. A. Rosetti, din 13 ianuarie Legenda vorbeşte despre Mohamed-ben-Hassan, care îl sfătuieşte înainte de moarte pe fiul său, Ali, să meargă la cetatea sfântă Mecca 33 pentru a obţine iertarea păcatelor lui. Condiţia pentru aceasta era să nu se abată de la calea dreaptă. Ali străbate cu caravana în linie dreaptă pustiul şi moare înainte de a pune piciorul în Cetatea Sfântă. În același timp, Pocitan-ben- Pehlivan, un zdrenţăros pornit odată cu el la drum și urmând o cale ocolită, ajunge la Mecca. Sensul pe care l-a extras Macedonski din această legendă este asemănător cu acela pe care Eminescu îl evidenţia în Luceafărul din basmul Fata în grădina de aur. Este important de menţionat faptul că, deşi simbolismul este în teorie un curent ce se opune romantismului, aici vom observa totuşi o oarecare îmbinare

34 LITERATURĂ armonioasă a celor două curente. De altfel, Macedonski se va inspira de la Eminescu, așa cum au făcut-o toţi poeţii ce au venit după el, deşi cei doi au avut multe certuri pe diferite teme. Această poezie a fost considerată de mulţi critici ai literaturii române un,,luceafăr macedonskian. Aceasta este o operă simbolistă, deoarece observăm versul liber din final care surprinde suprapunerea celor două planuri, se evidențiază un simbol central reprezentat de Mecca, iar cetatea devine şi un element de hipertextualitate, ce este surprins în două ipostaze. O dată este vorba de Mecca pământească, în care intenţionează să ajungă atât emirul, cât şi omul pocit. Doar omul pocit va reuşi să intre în Mecca pământească, luând-o pe un drum ocolit şi lipsit de pericole, făcând acest lucru sub ochii emirului care va muri. Cu toate acestea, emirul va intra în cea de-a doua Mecca, a cerului, pentru că a ales drumul direct cu toate pericolele pe care acestea le implică. O altă caracteristică a simbolismului, evidentă în această poezie, o reprezintă corespondenţa, cea dintre culoare şi sentiment. În prima parte, se remarcă albul care este un simbol pentru tristeţe, moarte, trimițând cu gândul la condiţia poetului damnat. În cea de-a doua parte, întâlnim culori pastelate, vesele, care fac referire la spaţiul securizant al Bagdadului, iar în cea de-a treia parte, predomină culoarea roşie a sângelui. De menţionat este totuşi şi caracterul romantic al poeziei, în care vom întâlni antiteza dintre omul de rând, pocitania, şi omul de geniu, emirul. Omul de rând mereu va alege drumul ocolit şi mai sigur pentru a rezolva o problemă, în timp ce omul de geniu va merge pe drumul direct şi plin de riscuri, punând accent şi pe modul în care îşi va atinge scopul. Există un erou excepţional, emirul, pus în situaţii excepţionale, fiind evidenţiată şi comuniunea om-natură, dar şi faptul că acţiunea se desfăşoară într-un spaţiu exotic. Un alt simbolist important în literatura română este Ștefan Petică, poet care este considerat de către criticii literaturii române drept,,întâiul simbolist declarat 1. El a suferit de tuberculoză, dar a frecventat cenaclul lui Macedonski, în care a fost inclus în atmosfera noii poezii. Petică glorifică diafanul florilor şi importanţa regnurilor vegetale și scrie o poezie puternic personalizată, iar ciclurile ce alcătuiesc singurul său volum de versuri au fiecare o remarcabilă unitate, determinată de câteva metafore dominante şi, în acelaşi timp, realizează o continuitate care asigură şi cărţii ca atare calitatea de întreg viabil din punct de vedere stilistic. Poetul afirmă Am scris aceste poeme într-o vreme de zbuciumare tăcută şi de deznădejde tragică. Acesta adaugă în ciclul,,când vioarele tăcură, câteva autodefiniţii care 1 Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, pag

35 LITERATURĂ completează şi nuanţează concepţia sa despre poezie. Intonat încă în prima piesă a ciclului, motivul cântului neîntrerupt se transformă în cea de-a treia, într-o directă declaraţie a superiorităţii nerostitului. În economia primului volum al poetului, ciclul,,când vioarele tăcură are nu numai o poziţie mediană, ci şi o funcţie de tranziţie, de la primul ( Fecioara în alb ), dominat de aspiraţia ascensională şi de metaforele purităţii, spre cel de-al treilea ( Moartea visului ), care debutează cu imaginea preliminară a ceasului negru, când pe cerul morţii încet s- aprinde-o stea. Când vioarele tăcură e, înainte de toate, ciclul gestului creator întrerupt, nu neapărat însă şi ratat, căci am văzut că tăcerea încă nenumitului este valorizată de poet tocmai pentru infinitele sale latenţe. Chemarea înaltului, păstrată din ciclul anterior, se traduce de data aceasta, printr-o mişcare de invocare a unor braţe obosite, crinul de-argint e plăpând (XI), iar turlele cetăţii par nişte braţe desperate ce semnifică moartea înceată a frumuseţii înseşi (XV). Un alt simbolist important în literatura noastră este Dimitrie Anghel care,,este socotit printre cei dintâi simbolişti 2. Nicolae Manolescu afirma despre Anghel că acesta este simbolist în fond și că este mai autentic ca alţii, cu toate amestecurile şi contrastele acelea şi că acestea constituie o personalitate. G. Călinescu afirma că Fantezismul poetului este în bună parte o închinare către feerie, moștenită de la Eminescu, comună epocii și întărită prin anume urmări ale romantismului și parnasianismului din Occident. Puțină, impopulară, proza lui D. Anghel este excepțională și revoluționară. Fără ea nu s-ar înțelege proza de mai târziu a lui T. Arghezi care perfecționează și sistematizează maniera angheliană. De asemenea, M. Dragomirescu spune că Anghel a reușit să-și contureze o personalitate artistică proprie, bine diferențiată, care n-a urmărit și nici n-a realizat un anumit tipar artistic tributar unui curent sau școală literară. Poezia lui a asimilat creator lirismul eminescian, topit într-o formulă proprie în care s-au absorbit, pierzându-și identitatea, aluviuni romantice, parnasiene și simboliste. După Eminescu și Macedonski, înainte de Arghezi și Blaga, D. Anghel s-a afirmat ca un poet original, dând expresie artistică unei structuri sufletești complexe, moderne. Poet al florilor, al dragostei și al mării, el se remarcă prin sensibilitate delicată, fantezie sclipitoare, rafinament intelectual și muzicalitate.. 2 Ibidem, pag

36 LITERATURĂ O altă personalitate importantă a acestui curent în literatura noastră este Ion Minulescu. Trebuie precizat totuși faptul că Minulescu este un simbolist formal, care scrie o sumedenie de poezii în care vom întâlni trăsături ale simbolismului, dar nu este un simbolist autentic și, de aceea, opera lui nu se va putea apropia de Bacovia, punctul de referinţă al acestui curent. Una din poeziile sale ce se încadrează acestui curent este poezia,,celei care pleacă o romanţă de inspiraţie erotică, având o formă simplă şi uşor de transpus muzical. Ea face parte din volumul Romanţe pentru mai târziu (1908), apărută pentru prima dată în Convorbiri critice, nr.20 din 15 octombrie E o poezie de dragoste, concentrată asupra sentimentului de tristeţe datorat despărțirii, un monolog liric, sentimental, care angajează partenerii cuplului erotic ajunși în faza rememorării poveştii de dragoste, având viziuni diferite, antitetice: Tu crezi c-a fost iubireadevărat.../eu cred c-a fost o scurtă nebunie.... Această poezie este una simbolistă, deşi sunt surprinse şi o mulţime de elemente romantice, cum ar fi antiteza,,tu crezi c-a fost iubireadevărat, eu cred c-a fost o scurtă nebunie, dar şi tema tipic romantică, iubirea. Poezia este una simbolistă pentru că sentimentul central al poeziei este tristeţea, unul tipic simbolist. Versurile Tu crezi că a fost iubire-adevărată/eu cred c-a fost o scurtă nebunie reprezintă elementul de simetrie compoziţională a poeziei, căpătând valoarea de refren simbolist. Există şi o mulţime de simboluri care sunt prezente în poezie şi care se referă la stări sufleteşti vagi. Simbolurile spaţiale neprecise (alte ţări, un ţărm de mare) reprezintă la Minulescu un element simbolist. O altă poezie simbolistă de Ion Minulescu este,,acuarelă care face parte din volumul,,strofe pentru faptele diverse, publicat în anul Această poezie este una simbolistă, deoarece are o temă specifică, și anume oraşul provincial monoton. Sentimentul central este şi el unul simbolist: o combinație de plictis, monotonie, repetabilitate. Se remarcă laitmotivul ploii și refrenul,,în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână, ce se încadrează în trăsăturile simbolismului. Aceste versuri trimit la faptul că monotonia din oraşele provinciale este atât de prezentă, încât acaparează şi elementele naturii. Simbolul central al poeziei este dat chiar de titlu, Acuarelă, care reprezintă o substanţă solidă ce ar trebui să picteze tabloul trist şi lipsit de viaţă al oraşului, dar care este solubilă în apă, asta însemnând că, sub acţiunea ploii, şi ea se va dizolva. Desăvârșirea simbolismului românesc o reprezintă George Bacovia, care a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez, dar și cu influențe din expresionismul german. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa drept cel mai important poet 36

37 LITERATURĂ simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din lirica română modernă. Poezia sa Plumb deschide primul său volum de poezii şi poate fi considerată un manifest literar. Această poezie a fost scrisă după ce Bacovia a făcut o vizită la cavoul Sturzeştilor, unde a văzut nişte coroane de plumb şi a decis să le transforme într-un simbol central în ceea integrată în volumul de ce avea să devină cea mai importantă operă a sa. Poezia aceasta este una tipic simbolistă, întrucât recurența substantivului plumb în șase din cele opt versuri ale poeziei sugerează prezența morții, o temă specific simbolistă. Încă din titlu ne este prezentată senzaţia de tristeţe, moarte, claustrare, sentimente caracteristice acestui curent literar. O altă trăsătură a simbolismului întâlnită în această poezie este corespondenţa; cele două planuri structural-compoziţionale ale poeziei, cel interior şi cel exterior, îşi corespund. Prin ultimul vers al primului catren al poeziei Și scârțâiau coroanele de plumb, se creează un univers sinestezic, trimițând cu gândul la nevroză. Prin repetabilitatea sa, plumbul devine laitmotivul poeziei. O altă operă simbolistă a lui G. Bacovia este poezia,,lacustră care a fost publicată în revista Viaţa nouă, în 1903, inclusă ulterior în volumul de debut Plumb, din Această poezie aparţine liricii simboliste, întrucât este alcătuită din patru catrene dispuse în mod simetric, poezia având o construcţie circulară. Aici, lumea este concepută ca un cerc închis, sugerat de repetiţia primei strofe, la finalul poeziei având doar un vers schimbat. Ideea de cerc închis sugerează izolarea tipic simbolistă, iar această strofă capătă valoare de refren, oferind muzicalitate poeziei. Elemente simboliste prezente în acest poem sunt noaptea, ploaia, pe care am mai întâlnit-o şi în alte opere abordate aici. Poezia este un bocet ce surprinde plânsul continuu al naturii, evidențiat şi de verbele la gerunziu 37 care sugerează întocmai continuitatea. Întâlnim şi corespondenţa realizată între realitatea exterioară şi cea interioară. O altă poezie simbolistă bacoviană este,,amurg violet, care a apărut mai întâi în revista Arta (1904), apoi a fost debut,,plumb (1916). Poezia este dominată de cromatică, modalitate simbolistă cu profunde sensuri în definirea stărilor interioare ale eului liric, după cum însuşi Bacovia mărturisea: În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Astfel, există un cod al interpretării culorii bacoviene, între care verdele crud, rozul şi albastrul sugerează starea de nevroză, violetul halucinaţia, albul inexistenţa, negrul şi roşul moartea. Despre viziunea sa poetică şi despre poezia,,amurg violet, chiar Bacovia recunoştea,,dacă aş fi trăit într-o regiune de şes, aş fi avut o altă viziune asupra naturii decât cea cunoscută. La Bacău, cenușiul e o culoare frecventă. Existând în natură, s-a strecurat necalculat şi în versurile mele. De-asemenea, violetul. Cine a privit larga vale a Bistriţei de la Bacău, e imposibil să nu îl fi întrezărit. În cele mai multe poezii am plecat de la elemente concrete şi de la date autobiografice. Din turnul bisericii,,precista, încă din copilărie îmi plăcea să privesc zările Bacăului. Dintr-o astfel de contemplaţie s-a născut poezia «Amurg violet». 3 Această poezie se încadrează simbolismului, deoarece întâlnim simbolul culorii violet care trimite la plictisul şi monotonia vieţii citadine provinciale, ce reprezintă tema tipic simbolistă a 3 Constantin, Trandafir. Poezia lui Bacovia, Bucureşti, Saeculum, 2001, pag

38 LITERATURĂ poemului. Violetul reprezintă elementul de recurenţă a poeziei. Versul,,Amurg de toamnă violet este refrenul poeziei, în timp ce versul,,oraşul tot e violet trimite la starea de monotonie și plictis. Corespondenţa se realizează între planul prezent şi cel trecut în care eul liric va încerca să evadeze, dar nu va putea să fugă, pentru că violetul este prezent în trecutul oraşului prin versul,,străbunii trec în pâlcuri violete. Următoarea poezie şi ultima din acest curent literar pe care o voi aborda este una care aparţine tot lui Bacovia, și anume poezia,,rar, inclusă în volumul,,plumb. Din punct de vedere structural si compoziţional, trebuie să remarcăm că fiecare strofă începe şi se termină cu acelaşi vers, vers care este alcătuit dintr-un singur cuvânt, repetat de trei ori. În prima strofă, se remarcă,,singur, în cea de-a doua,,,plouă, în cea de-a treia,,,nimeni, în următoarea,,,tremor, iar în ultima strofă se repetă acelaşi cuvânt ca în prima strofă. După cum putem observa, fiecare dintre aceste cuvinte este element simbolist. În prima strofă este puternic evidenţiată singurătatea, o dată prin versul,,străzile-s deşarte, dar şi prin versul de debut şi de final al strofei:,,singur, singur, singur. Izolarea tipic simbolistă este specificată în versul,,într-un han departe. Este interesant să ne legăm de existenţa hangiului care, prin definiţie, este cel ce stă la han. Hanul, în operele scrise înainte de simbolism, era un loc plin de lume, cu gălăgie şi distracţie. Să ne gândim la hanul prezentat de Ioan Slavici în,,moara cu noroc. Iată cum în simbolism hanul devine un loc al pustiului, un loc atât de neumblat, încât până şi hangiul doarme. Strofa a doua debutează cu versul,,plouă, plouă, plouă, care are în centru un element puternic simbolist, pe care cred că nu mai are rost să îl menţionez. În 38 cel de-al doilea vers, ne este evidenţiată o beţie care poate să însemne fie o transă, fie o beție a uitării, în cazul acesta fiind relevată din nou izolarea care poate fi susținută și de continuarea strofei,,să asculţi pustiul. Acest vers alcătuiește un univers sinestezic tipic simbolist, însoţit de melancolie. În a treia strofă, ideea de izolare se continuă prin debutul ei,,nimeni, nimeni, nimeni, dar de această dată, eul liric se complace în această stare de singurătate când spune,,cu atât mai bine. În strofa a patra, se remarcă tremor, care poate trimite la o senzaţie de frig, fiind subliniată ideea de moarte, continuată în restul strofei prin,,orice ironie vă rămâne vouă. Noaptea e târzie, deci poate trimite şi ea la ideea de sfârşit al unei zile, al unei perioade sau al unei vieţi. Versul,,Orice ironie vă rămâne vouă poate trimite la o idee pe care o vom regăsi şi la Arghezi câţiva ani mai târziu, și anume că orice artist trebuie să preia ceea ce înaintaşii lui au făcut, să aducă ceva nou la rândul lor, iar tot acest întreg să fie predat noii generaţii. În acest caz, noua generaţie este reprezentată de,,vouă, iar ironia reprezintă tot ceea ce Bacovia va lăsa urmaşilor săi, asemenea cărţii din poezia,,testament a lui Arghezi. În strofa următoare, sintagma Veşnic, veşnic, veşnic trimite ori la ideea de monotonie tipic simbolistă, ori, dacă păstrăm ideea enunţată în strofa anterioară, poate trimite la veşnicia care aşteaptă sufletul după moarte, fiind evidenţiată desprinderea de viaţă în versurile,,n-or să mă mai cheme /Peste vise bruma. O idee interesantă de notat aici ar putea fi faptul că se remarcă acel cunoscut conflict dintre romantici și simbolişti, prin versul,,peste vise bruma, pentru că ştim că visul este un element tipic romantic peste care se va aşeza bruma în perioada simbolistă. Ultima strofă este construită din primul vers al primei strofe, pus în comun cu două versuri din cea de-a doua strofă,

39 LITERATURĂ singurul vers nou fiind,,i-auzi cum mai plouă, și el vers cu încărcătură simbolistă. Este de remarcat că există cinci elemente simboliste centrale. Datorită prezenţei lui uşor de sesizat, pustiul devine un element de referinţă în această poezie, astfel, putem observa cum cele cinci elemente simboliste se atribuie celor două elemente ale poeziei. Pustiului i se va atribui,,plouă,,,veșnic și,,nimeni, în timp ce omului i se va atribui,,singur și,,tremur. Prin simbolism, poezia românească s-a înnoit artistic şi estetic, şi-a îmbogăţit considerabil mijloacele de expresie a sentimentelor eului liric care, de asemenea, sunt înnoitoare, având o tematică foarte bogată şi orientându-se către un spaţiu foarte puţin sau deloc abordat, și anume spaţiul citadin. BIBLIOGRAFIE EDIȚII FOLOSITE 39 Anghel, Dimitrie. Versuri, Imprimeria Coresi R.A.I., București, 1996 Bacovia, George. Plumb. Poezii, Editura Litera Internațional, București, 2001 Macedonski, Alexandru. Versuri, Editura Gramar, București, 2002 Minulescu, Ion. Opere, Editura Porto Franco, Galați, 1995 Petică, Ștefan. Ruinele viselor, Editura Do-MinoR, Iași, 2002 BIBLIOGRAFIE CRITICĂ Bote,Lidia. Simbolismul românesc, București, Editura pentru Literatură, 1966 Călinescu,George. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Fundația regală pentru literatură și artă, 1941 Călinescu, George. Istoria literaturii române, București, Editura Semne, 2003 Cioculescu, Șerban. Poeți români, București, Editura Eminescu 1982 Crohmălniceanu, Ov. S. Literatura română între cele două războaie mondiale, volumul II, București, Editura Minerva, 1974 Dumitru, Daniel. Introducere în opera lui Ion Minulescu, București, Editura Minerva, 1984 Grigorescu, Agatha. George Bacovia: Posteritatea poetului, Editura Bacoviana, 1995 Lovinescu, Eugen. Istoria literaturii române contemporane, vol. I, Editura Minerva, București, 1973 Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008 Manu, Emil. Ion Minulescu și conștiința simbolismului românesc, București, Editura Minerva, 1981 Scarlat, Mirel. George Bacovia, Editura Cartea românească, București, 1987 Trandafir, Constantin, Poezia lui Bacovia, Bucureşti, Editura Saeculum, 2001

40 LITERATURĂ BIBLIOGRAFIE ELECTRONICĂ Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir de Molea Runa, a XI-a B Dimitrie Cantemir reprezintă un simbol renascentist, un savant de formaţie enciclopedică, o personalitate europeană a Istoria ieroglifică, operă elaborată de Dimitrie Cantemir între anii , este un roman alegoric, un pamflet politic, o fabulă şi un eseu 40 timpului său, un om cu care românii se pot mândri şi peste veacuri. filosofic, numărându-se printre puţinele opere din acea perioadă scrise în limba română. Opera îmbină, aşadar, mai multe specii şi genuri literare, precum şi o gamă largă a modalităţilor de expunere, cum ar fi naraţiunea, monologul artistic, proza lirică, fraza rimată în interiorul textului, descrierea. Deşi greoaie ca lectură din cauza frazei latineşti, atât de familiară autorului, opera are o importanţă deosebită, fiind considerată de G. Călinescu singura operă literară viabilă din perioada veche. Tema o constituie conflictul dintre Brâncoveni şi Cantemiri pentru ocuparea tronului Moldovei de către Mihail Racoviţă (o rudă a domnitorului din Ţara Românească), în defavoarea fraţilor Cantemir. Conflictul s-a manifestat între anii şi este prezentat sub forma alegoriei luptei dintre Ţara Păsărilor şi Ţara Patrupedelor, vreme de 17 ani.

41 LITERATURĂ Titlul este o metaforă, sugerând istoria secretă şi încâlcită a unui conflict prelungit între Moldova şi Valahia, ce priveşte ocuparea tronului din Moldova de către o rudă a lui Brâncoveanu, Cantemir dezvăluind astfel intrigile subterane ale politicii din acea vreme. (Hieroglifă = semn sau caracter din scrierea vechilor egipteni care reprezenta noţiunile prin figuri de fiinţe sau obiecte). Structura operei este complicată şi complexă, bine organizată, alcătuită din 12 părţi. Ultimul capitol, Scara numerelor şi a cuvintelor ieroglifice, tâlcuri, descifrează numele personalităţilor istorice simbolizate de păsările şi animalele prezente în roman, precum şi al celorlalte vieţuitoare participante la conflict. Urmărind succesiunea evenimentelor, sesizăm cum bătălia pentru tronul Moldovei este imaginată ca un divan, o adunare oficială, la care participă păsările şi dobitoacele aflate întro acerbă luptă pentru putere. După a doua mazilire a lui Constantin Duca de la tronul Moldovei, Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti, vrea să aşeze pe scaunul moldovenesc pe Mihail Racoviţă, personalitate sprijinită de turci. Deoarece Duca fusese ginerele lui Brâncoveanu, domnitorul considera că are dreptul să 41 decidă cine va fi descendentul acestuia la tronul Moldovei şi îl propune pe Mihail Racoviţă, o altă rudă şi un supus al domnului muntean. Această susţinere politică se manifestă în defavoarea fraţilor Cantemir, anume a lui Antioh, care ar fi trebuit să urmeze în mod firesc pe scaunul Moldovei, ca descendent al tatălui lor, fostul domnitor Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemir prezintă acest conflict printr-o alegorie criptică, imaginând Moldova drept împărăţie a animalelor, monarhia Leului, iar Ţara Românească sub forma împărăţiei păsărilor, monarhia Vulturului. Ţara animalelor rămâne fără epitrop prin înlăturarea Vidrei (Constantin Duca) şi divanul împărătesc se adună la sfat pentru a-şi alege alt conducător. La această adunare vin să participe şi păsările din vecinătate, al căror epitrop puternic, Corbul (Constantin Brâncoveanu), o doreşte ca împărat pe Struţocămila (Mihail Racoviţă), un personaj ridicol, ilogic şi himeric, neexistând de fapt în realitate: categoriile loghicăi n-au cetit şi în cărţile ştiinţei nu s-au zăbovit. Cu ajutorul Împărăţiei Peştilor (Imperiul Otoman), Corbul reuşeşte să instaleze pe tronul Ţării patrupedelor pe Struţocămila, arestându-l pe Inorog, un personaj fabulos, ce-l întruchipează pe Dimitrie Cantemir. Deşi se ascunsese în natura ocrotitoare, Inorogul este urmărit de păsări periculoase şi trădat de Cameleon (Scarlat Ruset), iar jelania acestuia în ocnă reprezintă o autentică proză poetică, de factură populară, incluzând şi un blestem cutremurător. Cu sufletul îndurerat, părăsit de toţi, chiar de propriul său frate, care se dovedeşte avar şi nu vrea să-i plătească răscumpărarea ( Ce sprijeneală i-au rămas? Nici una! Ce prieteni să arată? Nici unul! ), Inorogul invocă natura într-un blestem impresionant cu temă populară: Munţi crăpaţi, copaci, vă despicaţi, pietri vă fărâmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut

42 LITERATURĂ plângă piatra cu izvoară, munţii puhoaie pogoară. Lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinele, cernească-să, pălească, veştedzească-să, nu înflorească, nu îndverzească, nici să odrăslească, şi pre domnul lor cu jele, pre stăpânul lor negrele suspinând, tânguind, ne-ncetat să pomenească. Ochiuri de cucoară, voi, limpedzi izvoară, a izvorî vă părăsiţi, şi-n amar vă primeniţi!... De remarcat, aici, este fraza rimată, care amplifică suferinţa personajului. Şoimul îl ajută pe Inorog să fie eliberat, mai ales că Struţocămila se dovedeşte a fi un domnitor incapabil. Ca urmare a instabilităţii politice din Împărăţia Peştilor, unde toţi se subordonează zeiţei Pleonexia (Lăcomia), cei doi fraţi Cantemir reuşesc să-l determine pe Corb să fie de acord cu ei. Acesta acceptă, în cele din urmă, ocuparea tronului patrupedelor de către Fiul (Elefant Antioh Cantemir), precum şi plata unei despăgubiri oferite Inorogului, pentru toate suferinţele morale şi fizice îndurate. În această operă, D. Cantemir realizează o imagine istorică, politică şi socială a epocii. Astfel, Imperiul Otoman este un templu al lăcomiei, marii dregători sunt lipsiţi de scrupule, considerând mita un drept ce li se cuvine, iar deasupra tuturor domină sultanul, în a cărui hazna se adună bogăţiile jefuite din Ţările Române. Cantemir adoptă şi o poziţie antiboierească, deoarece boierii formaseră o adevărată oligarhie care stabilea cursul politicii şi determina alegerea domnitorilor. Boierimea este reprezentată de jigănii sau paseri de pradă, simbolizând astfel răutatea sau egoismul, aviditatea în strângerea averilor, fiind bucuroasă chiar de vărsarea sângelui nevinovat, dacă acest lucru era necesar propriilor interese. Autorul, întristat de rapacitatea şi perfidia boierilor, exprimă un avertisment amar: Auziţi voi jigănii, nu atâta pre dinafară, precât pe dinăuntru 42 văpsite, ajunge-vă cât până acum şi pânăntr-atâta monarhiile aţi amestecat şi toată şi mai nestinsă iască a vrăjbii între dânsele aţi aruncat: puneţi-vă hotar şi ţenchiu răutăţilor voastre: părăsiţi-vă mai mult cleştele strâmbătăţii şi mâna lăcomiei a alcătui. Poporul este metamorfozat prin muşte, Cantemir construind astfel primul personaj colectiv, atunci când realizează răscoala din vremea lui Mihail Racoviţă, cauzată de crunta exploatare la care erau supuşi ţăranii, cărora autorul le ia apărarea, deoarece ei consideră că pentru slobozenie şi moşie cu cinste a muri, decât prin mulţi vecii cu necinste a trăi, mai de folos şi mai de lăudat este. Suferinţele îndurate de masele ţărăneşti, lipsurile pe care le suportau din pricina lăcomiei boierilor îl întristează pe Cantemir: Undeva glas de bucurie sau viers de veselie nu se simţea, fără numai răget, muget, obide, suspine, văietături şi olecăituri în toate părţile şi în toate colţurile să audzea. Acolo unde legea nu este respectată şi atât timp cât numai bunul plac domneşte în Moldova, răscoalele apar ca o reacţie firească, deoarece unde pravila în silă şi tărie, iar nu în bună socoteală şi dreptate se sprijină, acolo nicio ascultare a supuşilor trebuitoare nu este. Soluţia pe care Cantemir o propune este îndreptarea tuturor relelor prin

43 LITERATURĂ instalarea unei monarhii absolute, imaginea unui monarh luminat, care respectă legile ţării, înconjurat de boieri patrioţi, de capete învăţate, înţelepţi, lipsiţi de trufie, idee exprimată de albine, care îi reprezintă pe birnici (plătitorii de biruri). Personajele Istoriei ieroglifice evoluează pe o imensă scenă imaginară, modalitate artistică folosită pentru exprimarea unei critici atotcuprinzătoare a epocii. Actorii sunt păsări, dobitoace, jigănii, iar regizorul vieţii este Fortuna, care rareori este bună, fiind de cele mai multe ori neprielnică. Portretele sunt în general morale, referindu-se la etica personajului, ca acela al Nevăstuicii, care o întruchipează pe Helgea, viitoarea soţie a lui Mihail Racoviţă. Femeie frumoasă, cu negri şi mângâioşi ochi, are o viaţă desfrânată, fiind descrisă cu sarcasm de Cantemir, cu prilejul căsătoriei ei din interes cu bătrânul Racoviţă. Alături de nevastaficioară, ficioara-nevastă, Struţocămila (Mihail Racoviţă) este o apariţie monstruoasă: ghibul gâtul, flocos pieptul, botioase genunchele, catalige picioarele, dânțoase fălcile, ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse vinele, lăboase copitele cămilei. Acţiunile personajelor sunt exclusiv verbale, sub formă de polemici, tirade nesfârşite, monologuri, lupul fiind singurul care consideră că, într-o lume stăpânită de ipocrizie şi minciună, cea mai potrivită atitudine este tăcerea, ca singură formă de a ilustra protestul. Pentru Cantemir, scrisul este unica modalitate de a se afirma într-o lume în care domină abilitatea şi corupţia politică, minciuna, lăcomia, necinstea. Nobleţea sa intelectuală, setea de afirmare spirituală constituie reacţii ale revanşei pe care doreşte s-o aibă asupra numeroşilor duşmani şi asupra sorţii sale nedrepte. Deşi de-a lungul vremurilor, Istoria ieroglifică a fost socotită roman, pamflet politic, epopee, satiră socială, carte de memorii, eseu, poem, spectacol cu măşti, ea nu poate fi încadrată într-o specie anumită, fiind alcătuită în stil baroc: sub pretextul răzbunării, scoate în evidenţă ideile filosofice şi neliniştile lui Cantemir despre condiţia omului în lume, fapt ce l-a determinat pe Lucian Blaga să-l numească Inorogul alb al gândirii româneşti. 43

44 LITERATURĂ Psalmistul în literatura română de Tatoi Isabella, a XI-a B Ca orice popor, Israelul a avut poezia proprie, dar tezaurul liricii religioase a lui Israel s-a păstrat în Psaltire" 4. Cartea Psalmilor este o culegere de 150 de psalmi, rugăciuni născute în cursul istoriei poporului evreu, devenită rugăciunea lui Israel. Nu există carte a Sfintei Scripturi mai folosită în liturghie decât cartea Psalmilor, atât în viaţa poporului ales, cât şi în viaţa creştinilor. Fermecat de frumuseţea psalmilor şi de problemele atât de variate pe care le abordează, Sfântul Augustin spunea: Psalterium meum, gaudium meum ( Psaltirea mea, bucuria mea ). Culegerea psalmilor are în Biblia ebraică denumirea de sefer tehillim, care în traducere înseamnă Cartea laudelor ; iar cuvântul laude se referă la conceptul de rugăciuni adresate lui Dumnezeu. După genurile literare, psalmii pot fi clasificaţi astfel: 1. Psalmi sub formă de imn. Compoziţia lor e destul de constantă: fiecare imn începe cu îndemnul de a-l lăuda pe Dumnezeu, cuprinsul imnului detaliind motivele acestei laude; concluzia reia formula introductivă sau exprimă o rugăciune. (Ps. 46; 87; 83 etc.); 2. Psalmi de cerere. Sunt rugăciuni adresate direct lui Dumnezeu când omul este în suferinţă, necaz sau durere; 3. Psalmi de mulţumire. Predomină caracterul de mulţumire, de recunoştinţă, fiind răspunsul dat lui Dumnezeu pentru binefacerile sale sau pentru minunăţiile Creaţiei. Aceşti psalmi arată că acela care a simţit bunătatea lui Dumnezeu, devine martorul şi apostolul acesteia în faţa oamenilor, fraţii săi. 5 ( Ps. 18; 21; 118; 144 etc.); 4. Psalmi micşti ( Ps. 27; 31; 89; 119). Expresiile de religiozitate pe care le întâlnim în Cartea Psalmilor ne oferă o perspectivă a teologiei biblice veterotestamentare. Din aceasta, amintim câteva caracteristici: 4 Sescu, Petru. Introducere în Sfânta Scriptură, Editura Sapientia, Iaşi, 2006, pag Ibidem, pag

45 LITERATURĂ a) Dumnezeul lui Israel; b) Demnitatea omului; c) Creaţia; d) Viitorul poporului şi al fiecărui om; e) Rugăciunea. Rugându-ne psalmii, noi nu facem altceva decât să ne rugăm cu cuvintele pe care însuşi Dumnezeu ni le-a inspirat; ne rugăm cu cuvintele care-i plac Lui. 6 Numeroşi autori religioşi din literatura română, în ale căror creaţii apar inevitabil influenţe psalmice sau poezii-psalm, devin psalmişti. Astfel, prin intermediul lor, pornind de la izvorul biblic, psalmul se dezvoltă şi este particularizat pe teritoriul românesc în mod specific. Tatăl acestei tradiţii psalmice şi, implicit, al poeziei româneşti, este mitropolitul Dosoftei ( ), pe numele adevărat Dimitrie Barila. El trebuie să acopere cei de ani dintre lumea biblică şi secolul al XVII-lea, făcând cititorul să înţeleagă lumea arhaică. În același timp, face trecerea de la proză la poezie: a avut astfel de imaginat o altă lume şi un alt limbaj. Istoria literară îl consideră drept unul dintre cărturarii cei mai importanţi ai secolului al XVII-lea. Acordând sprijin domnitorilor moldoveni în lupta antiotomană, ia de mai multe ori calea exilului. Într-un context bisericesc anevoios (clerul nu mai cunoaşte limba slavonă, care, prin puterea tradiţiei, dăinuie în Biserica Ortodoxă a acelei vremi. Oficierea cultului divin devine, astfel, de neînţeles şi, deci, în zadar, inutilă), mitropolitul Dosoftei începe munca grea pentru introducerea limbii naţionale în Biserică. Ion Neculce, care era copil pe vremea când Dosoftei oficia serviciul divin în mitropolia Moldovei, cu acea prestanţă pe care i-o admirau chiar regele şi nobilimea polonă 7, îi conturează următorul portret, folosind aceeaşi metaforă ca Sancho vorbind despre Quijote 8 : Acestu Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui; era neam de mazil, prea învăţat; multe limbi ştia: 6 Ibidem, pag Cartojan, Nicolae. Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pag Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, 2008, Piteşti, pag

46 LITERATURĂ elineşte, latineşte, slavoneşte şi altele. Adânc din cărţi grăia şi deplin călugăr şi blând ca un miel; în ţara noastră pre aceste vremi nu se afla om ca acela. Lui Ion Pillat, evocându-l în imagini eminesciene, îi va apărea ca păstorul de inimi de odinioară care revine stingher, sub razele lunii, ca să ne mustre pentru necredinţa noastră, dar şi ca să ne aducă împăcarea 9 : Patriarhal, în cârjă se-nalţă Dosoftei./ Păienjenişul vremii cu mâini uscate rumpe;/ Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe, / Şi barba pieptănată pe piept i se desface,/ Şi dreapta şi-o ridică în biblic semn de pace 9 ibidem, pag

47 LITERATURĂ Dosoftei începe, încă din 1665, să scrie Psaltirea pre versuri tocmită, tipărită în 1673, la mănăstirea Uniev din Polonia. (Se ştie că ideea de a versifica psalmii şi de a-i aşeza pe melodii, pentru a fi cântaţi în biserici, la reuniuni sau în case, a pornit de la calviniştii francezi). Pentru literatura română, semnificaţia acestei opere, interpretare a unei versiuni în proză slavă, este egală cu aceea a traducerilor lui Clement Marot-Theodore de Beze pentru literatura franceză, Jan Kochanowski pentru literatura polonă, Schede-Lobwasser-Winenberg pentru literatura germană, Sf. Augustin pentru literatura italiană, Albert Szenzi Molnar pentru literatura maghiară. 10 În varianta lui Dosoftei remarcăm trei segmente importante: traducerea în versuri a psalmilor, comentarii şi glose/ explicaţii ale lui Dosoftei pe marginea acestora şi versuri originale. În viziunea înaltului prelat, cartea într-această limbă pravoslavnică, psalmii săi fiind de vreme-ndelungată, precum 10 Piru, Alexandru. Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, Bucureşti, 1981, pag am putut mai frumos. Primul scop al transpunerii psalmilor lui David în româneşte e foarte probabil să fi fost acela practic, ecleziastic, după cum crede un editor de-al său, mai ales că mitropolitul însuşi constată că în biserică mai voia mii cinci cuvinte cu mintea să grăiască, ca şi pre alţii să-nvăţ, decât dzeace mii de cuvinte într-altă limbă. Nu uită să adauge că a tradus cartea cu multă trudă şi vreme-ndelungată, cum au putut mai frumos, în cinci ani foarte cu osârdie mare, ca să poată trage hirea omului către cetitul ei. Nicolae Manolescu afirmă că, până la Budai-Deleanu şi Eminescu, niciun autor din ţara noastră nu va mai depune un efort poetic la fel de considerabil. Se poate spune despre Dosoftei ceea ce mai târziu Titu Maiorescu va afirma despre Eminescu: Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc, însă Miracolul Dosoftei apare mai pregnant decât cel eminescian, căci s-a născut fără nicio tradiţie a poeziei sau a unei limbi literare constituite; s-a văzut astfel silit să inventeze o limbă literară adecvată şi să-şi imagineze un cod poetic românesc. Manolescu susţine, de asemenea, conform lui Mazilu şi Negrici, că există şi o anumită conştiinţă poetică la Dosoftei, care secătuieşte toate izvoarele vii ale limbii spre a obţine o echivalenţă românească demnă de originalul biblic. 11 În acest scop, el a uzat toată cultura sa 11 Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române 5 secole de literatură, Editura Paralela

48 LITERATURĂ lingvistică, împrumutând şi formând noi expresii şi termeni din aproximativ 6 limbi. Călinescu este, astfel, de părere că topica adoptată de Dosoftei se apropie de cea a poeţilor secolului XX, sistemul său de rime şi metri fiind mai complex decât găsim în toată poezia noastră de până la romantism. Astfel, Eugen Negrici afirmă că Dosoftei nu se conformă vocabularului psalmilor biblici, ci regulilor prozodice, Mazilu numindu-l obsedat al versificării. Dosoftei rimează, cu multă îndrăzneală, într-o manieră rară pentru acea vreme, verbe cu substantive sau cu adverbe, substantive cu adjective, nume proprii cu nume comune etc.: strică/ nenică, pucioasă/ groasă, de-aş depărtamă / teamă, aş aştepta-te / parte, Slava / sava, Ziv / stârv, sătura-să / masă ş.a. Remarcăm o diversitate a ritmului şi a măsurii, un exotism al limbajului şi descrieri surprinzătoare ale peisajului rustic. Chiar dacă unele din ritmuri au fost identificate în modelul polonez al lui Jan Kochanowski, majoritatea reprezintă o sinteză proprie a poetului român. Unele versuri au sonorităţi inedite, desprinzânduse din canonul religios al scrierilor din epocă: Ţ-ai pusu-ţ asupră-mi mânia ta svântă,/ Preste mine valuri trec de nu s- alintă. Dosoftei dezvoltă două elemente foarte importante în felul în care îşi construieşte psalmii: caracterul autobiografic fiind exilat, plângerile psalmistului se suprapun foarte bine cu plângerile celui obligat să plece în pribegie: Vai, că voia mi-i amară,/ Ce m- am streinat de ţară,/ Multă duc streinătate,/ Asuprit de strâmbătate (Ps. 119). De altfel, motivul exilului poate fi întâlnit în zeci de contexte ale Psaltirii, părând o rană veşnic deschisă. În mod ciudat, am spune premonitoriu, Dosoftei a avut de timpuriu psihologia exilatului, a celui care a simţit că va duce cândva dorul patriei ca pe o traumă existenţială. (Mihai Zamfir) şi preocuparea pentru concretizare, abundenţa detaliilor materiale, mai ales de sorginte vizuală, inexistente în original abstractul şi aridul pământ al Iudeei se transformă într-un peisaj plin de vegetaţie, decorat de bogăţia pre-eminesciană, amintind şi de ambianţa satului moldovenesc (autohtonizarea): pajiştea cea moale, grâul din foale, vrăbii şi-or face cuiburi, pre munţi cu dealuri nalte, stânci tare. Cele două teritorii poetice originale, autobiografia şi concretizarea nelimitată, fac din Psaltirea dosofteiană monumentul de bogăţie barocă pe care îl 48

49 LITERATURĂ admirăm până astăzi, spune Mihai Zamfir. Dosoftei este un poet religios, ce-şi transformă suferinţa proprie într-o viziune a suferinţei umane, pe modelul Sfântului Ioan al Crucii. Rămân proprii mitropolitului-poet spaima adâncă a Judecăţii de Apoi, groaza eshatologică, fiorul metafizic al pătrunderii în lumea de dincolo, pe care o aşteaptă, dar de care se teme. Cele mai impresionante versuri ale cărţii surprind în chip propriu spaima şi cutremurarea unui creştin care se pocăieşte continuu şi îşi aşteaptă pedeapsa. Doar după multe secole poezia românească va mai întâlni asemenea vibraţie: Şi sufletul mieu cu drag Te-aştaptă,/ Până vei veni-n vremea de plată,/ Şi-n cuvântul Tău mi să topeşte,/ Doamne, sufletul de Te doreşte (Ps. 129). Fluenţa versificaţiei a făcut 12 ca patru din psalmii lui Dosoftei, 46 ( Limbile să salte ), 48 ( Veniţi cu toţi dimpreună să ne facem voie bună ), 94 ( Auziţi acestea toate, neamuri, noroade şi gloate ), 98 ( Domnul stătu crai în ţară ), să pătrundă în ciclul colindelor populare şi să se cânte în vremurile noastre de copiii care poartă cu steaua, pe uliţele satelor şi oraşelor, solia naşterii Mântuitorului. 13 Psaltirea pre versuri tocmită este un adevărat monument cultural al limbii şi literaturii române, o dovadă a nivelului sintezei artistice şi al cugetării la care se ajunsese în secolul al XVII-lea în Ţările Române. 14 Putem spune, fără îndoială, că poezia românească se deschide cu o capodoperă absolută: cu Psaltirea în versuri. În acest caz, al psalmilor macedonskieni, este necesară o prezentare preliminară a personalității poetului, care impregnează poezia fie de sentimentul personal al decepţiei şi ranchiunei, fie de dorinţele sale de zbor şi înclinarea spre extaz. Astfel se explică faptul că până şi specia literară a psalmului preia specificul acestei sensibilităţi în aşa măsură, încât îşi pierde atributele definitorii, tipice liricii religioase. Orientarea egocentrică, unilaterală a poetului, i-a făcut imposibilă abordarea unei poezii religioase 15. În cei unsprezece Psalmi Moderni, poetul a văzut probabil pretextul perfect să-şi exprime spiritul de revoltă, sentimentul damnării, martiriul, aversiunea faţă de duşmani. Psalmul ca specie literară nu este exploatat la potenţialul său maxim, neatingându-şi scopul lui obiectiv, acela al interrelaţionării asumate dintre om şi divinitate, pe linia unor căutări şi a unor revelaţii. Totuși, psalmii macedonskieni rețin multe aspecte ale formulei psalmice, incluzând referiri clare la variantele biblice. Dincolo de cuvintele din recuzita psalmului biblic și tehnica de versificaţie a strofei şi antistrofei, există multe apropieri de conținutul original al psalmilor biblici, deși totul apare cu sens schimbat: iminenţa 12 Piru, Alexandru. Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, Bucureşti, 1981, pag Cartojan, Nicolae. Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pag Soare, Hadrian, Soare, Gheorghe. Limba şi literatura română- Clasa a XI-a, Editura Carminis, Piteşti, 2007, pag Tomoioagă, Anca. Rezumatul tezei de doctorat Metamorfozele psalmului în poezia românească modernă şi postmodernă, Oradea, 2011

50 LITERATURĂ morţii şi condiţia nemernică a omului e deplânsă și la Macedonski, însă eul poetic este orgolios și invocă fără smerenie o condiție privilegiată. Folosindu-se de motivul vrăjmaşului, des întâlnit în psalmii biblici, Macedonski transformă conflictul său cu ai săi contemporani în psalm; de asemenea, ambii psalmişti pomenesc coborârea în dizgraţia şi batjocura lumii şi, ca un efect consecutiv, zdrobirea inimii în umilință; însă, pe când psalmistul biblic intuieşte umilința lui Hristos, eul poetic face mereu aceeași aluzie la propria condiţie socială, plângându-se de nerecunoştinţa celor din jur. Macedonski vorbește în psalmi aproape exclusiv despre sine, în diferite ipostaze: eul neînţeles, ajungând însă mândru și neclintit în eşuarea lui, uneori transformându-se într-un sfinx al răbdării care trădează speranţa răscumpărării 16 ; poetul care și-a pierdut harul; damnatul uitat de Dumnezeu şi de lume; eul umil care se recunoaște creatura lui Dumnezeu; eul care devine profet, voce a morţii inevitabile a omului. Aceste ipostaze se succed pe parcursul unui traseu care debutează într-o epocă paradisiacă a eului și care derapează într-una a căderii, a nefericirii, a înfrângerii, situaţie din care caută ieşirea fie prin acceptare, asumare şi răbdare, prin îngheţarea sensibilităţii poetice 17, fie prin rugăciunea către o divinitate care să-l răzbune, să-i răscumpere suferinţa. Psalmii sunt lamentații pentru pierderea acestui paradis. 16 Ibidem 17 Ibidem 50 G. Călinescu afirmă despre Macedonski: Zdrobit de inimiciţie, el se simte David, regele, în psalmi de o simplitate complexă, comparabili doar marilor poezii eminesciene: «Eram puternic împărat:/ ( ) Mi se-mplinea orice dorinţă,/ Era o lege a mea voinţă;/ ( ) Prin sufletească poezie,/ Domneam de soartă nencercat./ Eram puternic împărat». 18 Tudor Arghezi trăieşte şi exprimă, ca şi alţi scriitori, o dramă a conştiinţei moderne zdruncinate în fundamentele ei morale, mai ales după sumbra prevestire a lui Nietzsche din Aşa grăit-a Zarathustra (1886): Dumnezeu este mort, care avea să schimbe raportul dintre om şi divinitate în filosofia şi artele începutului de secol XX. Arghezi receptează şi el fiorul unei lumi din care divinitatea s-a retras, o lume părăsită în neantul existenţei efemere, desacralizată, ipostaziindu-se în căutătorul febril, obstinat al unui deus absconditus, care nu mai răspunde niciunei chemări, nu mai dă, ca în vremurile biblice, niciun semn al prezenţei sale. 19 Este un David reinventat, o replică modernă a psalmistului, iar psalmul său, o rugăciune a conştiinţei moderne. Nu poate fi un credincios al pioşeniei poetul care a adus în poezie bube, mucegaiuri şi noroi, raportându-se necontenit la propria creaţie artistică. Deci, nu i-a fost greu poetului să insereze în psalmi nespusul, vorba grea, 18 Călinescu, G. Istoria literaturii românecompendiu, Editura pentru literatură, 1963, pag Soare, Hadrian, Soare, Gheorghe. Limba şi literatura română- Clasa a XI-a, Editura Carminis, Piteşti, 2007, pag.97

51 LITERATURĂ tabuurile, stările de ruşine ale credinciosului, pe care le exhibă, le exprimă torturant şi obsesiv, până la autoflagelare. Așa cum refuză conformismul limbajului, poetul se împotrivește oricărei convenții, oricărei limitări, aspirând la libertate interioară. Psalmii dezvoltă și ei o dialectică a libertăţii şi a limitei în relaţia cu Dumnezeu. Psalmii arghezieni descriu, astfel, secvenţa de depăşit-atins 20, fiind rezultatul nuanţat al întâlnirii dintre înclinarea, setea argheziană pentru revoltă, ca formă de refuz a oricărei limitări sau subjugări, şi nevoia profundă de Dumnezeu, ca formă fiinţială de supunere prin iubire. Limita de atins este, astfel, întâlnirea cu Dumnezeu, nu atât pentru a se uni mistic cu El, cât pentru a şi-l reprezenta în mod concret, senzorial, cu omenescul său, ca apostolul Toma. Cu cât tace mai mult, cu atât psalmistul devine mai insistent, pentru că: Înverşunat de piedici, să le sfărâm îmi vine. Psalm (Călare în şa, de-a fuga pe vânt ca Făt- Frumos). Într-adevăr, nu avem de-a face cu o sensibilitate religioasă de factură mistică, ci cu un anumit tip de tăietură spirituală, aşa cum numeşte Liiceanu unul dintre elementele care compun fondul intim străin. Neşansa spiritului arghezian este de a fi fost fatalmente construit pe o structură interioară orientată spre ceea ce Liiceanu numise precis, iată limita de depășit, de aici şi imposibilitatea de a se fi ridicat vreodată la starea de adoraţie 20 Liiceanu, Gabriel. Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag mistică pentru a fi iluminat, deşi tentaţia sacrului l-a însoţit neobosit în toată opera. Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui care glăsuieşte în pustiu 21, care nu ajung niciodată să devină un dialog. Această condamnare la singurătatea suferită, asumată şi imensitatea vidului în care răsună conferă psalmilor arghezieni, după cum N. Balotă consideră, patosul lor : Ei sunt psalmi ai patimii în toate sensurile cuvântului. Ei sunt psalmii celui care orbecăieşte în beznă. 22 Florea Firan îl identifică pe Arghezi prin psalmi în etapa a doua a creaţiei sale literare, când drama absolutului care îl stăpâneşte aproape toată viaţa atinge culminaţia 23. La finalul traiectoriei spirituale, eul poetic mărturisește deschis împăcarea cu Dumnezeu pe care, în cele din urmă, l-a descoperit, însă e vorba de un Dumnezeu al unei viziuni personale. În cazul operei blagiene, deși exemplele de psalmi sunt destul de rare dea lungul volumelor, ele sunt îndreptățite la o atenție specială, pentru că marchează un debut în relația poetului cu sacrul care, inevitabil, amprentează definitiv în poezia românească natura psalmului ca poezie religioasă și-i potențează virtuțile poetice. Psalmul blagian abandonează canoanele psalmului tradițional, instituie o altfel de relație cu sacrul, un limbaj metaforic cu acces la divin, devenind poezia religioasă a poetului modern care percepe sacrul ca mister, necunoscutul dintre straturile lumii, prezent oricând și oriunde (în termenii lui 21 Balotă, Nicolae. Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979, pag Ibidem, pag Firan, Florea. Pe urmele lui Tudor Arghezi, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981, pag. 113

52 LITERATURĂ Rudolf Otto, numinosul ). O astfel de poezie se apropie de mistică, în sensul căutării unei stări inefabile de comuniune cu sacrul, în contextul existenței esențial dialogale. În poeziile lui Blaga, relația cu Dumnezeu, un sacru personalizat în marele TU, oscilează între apropieri și depărtări ființiale. Psalmii reflectă diferite stadii ale relației cu Dumnezeu, de la situația incomunicabilității cu sacrul, trăind o criză a necunoașterii voinței lui Dumnezeu ( Psalm - O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ), la abandonul în moarte ( Cânele din Pompei ) ca șansă de reunire cu sacrul, de la indiferența reciprocă dintre om și Dumnezeu, la căutarea obsesivă în care eul întreabă neobosit: Unde ești, Elohim? ( Ioan se sfâșie în pustie ), de la reperarea unui Dumnezeu ca o impresie ( Psalmul 151, în care Arghezi îl percepe pe Dumnezeu ca fiind o eternitate în afară de timp, timp nimicit de sufletul care nu se opreşte la niciunul din momentele existenţei lui în timp. Deci e o amintire, nu o realitate. 24 ), ca un musafir plecat, la regăsirea sacrului în natură, în timpii sfinți ai anilor-dumineci. Nu în ultimul rând, întâlnirea cu sacrul se produce și prin iubire; eul poetic are certitudinea că, spre deosebire de moarte, experiența întunecată a divinului, iubirea împlinește, prin frenezia ei, aspirația spre sacru, alungând toate tribulațiile 25 ( Psalm Dragostei ). Vasile Voiculescu nu a fost un gândirist ad litteram, nu a respectat gratuit o doctrină poetică. Voiculescu a scris 24 Todoran, Eugen. Lucian Blaga. Mit, poezie, mit poetic, Editura Grai şi suflet - cultura naţională, Bucureşti, 1997, pag Tomoioagă, Anca. op. cit. poezie religioasă ca o necesitate ființială; credinţa lui, ca dat înnăscut, se concretizează natural în rândurile poeziei sale. Sacrul în poezia voiculesciană nu o dată a dat naştere la dispute exegetice. Dar la Voiculescu, dramele de conştiinţă, trăirile intense ale căutărilor şi îndoielilor nu-şi au locul în intimitatea sufletească a poetului, nu numai pentru că îi este dat să fie credincios, ci mai ales pentru că, spre deosebire de Arghezi, liminaritatea afectului e atinsă altfel, nu din drama îndoielii şi a căutării disperante, ci din nevoia unirii cu sacrul 26. Psalmii voiculescieni nu-şi propun să demonstreze preceptele dogmatice ortodoxe, ci mai ales o experienţă personală a întâlnirii cu Dumnezeu. Aceştia descriu o călătorie mistică surprinsă sub toate aspectele ei, de la despătimire, la intuirea lui Dumnezeu în finit, o cunoaştere pozitivă, la iluminare, starea de contemplaţie, de iubire în comuniunea cu Dumnezeu. Drumul spre Dumnezeu coboară și urcă, fie că e vorba despre un pelerinaj intim, o fundamentală coborâre în inimă, când caută sinele său cel mai profund unde să-şi dea întâlnire cu sacrul, fie că e vorba despre un urcuş duhovnicesc 27 pe care mistica răsăriteană l-a exemplificat concret cu celebrul episod biblic al urcuşului lui Moise pe muntele Sinai, simbolul ascensiunii spirituale spre Dumnezeu și unirea cu El. Tradiţia psalmului din vremurile contemporane sau aproape de contemporan datorează foarte mult şi grupării literare de la Gândirea. G. 26 Ibidem 27 ibidem 52

53 LITERATURĂ Călinescu afirmă că Gândirea vrea să realizeze faza propriu-zis mistică. Aici spiritul e pasiv şi Dumnezeu activ. Este treapta colocviilor cu duhul sfânt, a Vizitelor, a extazelor, beatitudinilor, a stărilor paradisiace. 28 Poeţii religioşi Nichifor Crainic, Ion Pillat, Valeriu Anania, Magda Isanos, Radu Gyr, Ştefan I. Neniţescu ş.a. adoptă elemente psalmice. Sporadic, apar poezii-psalmi sau psalmi (ca titlu) şi în poezia următoarei jumătăţi de secol: Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ion Stratan, Aura Christi (unul dintre psalmiștii care au mers pe calea deschisă de Blaga psalmului, aproape golit de religie, pregnant de religiozitate) ş.a. Volumele de psalmi sau ciclurile de psalmi au fost mai rare, însă trebuie menţionat volumul de psalmi, de data aceasta, suprarealişti, publicat de Constantin Abăluţă şi psalmii lui Cristian Popescu din Arta Popescu. Îndreptându-ne către final, în urma prezentării despre evoluţia psalmilor, putem identifica trei puncte comune multora dintre psalmodieri: incomprehensibilitatea lui Dumnezeu, condiția umană ca limită, vocația sacră a poeziei dificultăți pe care le-au întâmpinat psalmiștii în dialogul psalmic. Putem afirma astfel existenţa unei tradiții a psalmistului în literatura română. Câți din acești psalmi au pornit din rugăciuni sau au devenit rugăciuni în sufletul creatorilor lor și câți au eșuat în acest demers sau nu s-au vrut nicicum în acest statut, doar poeții înșiși o pot mărturisi. Rămânem cu două convingeri, însă: a) psalmul este discursul predilect al poetului despre Dumnezeu și relația lui cu acesta, indiferent dacă lectorul ia sau nu parte în mod conştient la dialogul autorului purtat cu Dumnezeu; b) problematicile comune pe care le-au pus poeții români în psalmi de-a lungul unui secol și ceva, creându-se astfel o tradiție literară unică, nu numai că au fost generate de un model comun, un cod matricial fundamental psalmul biblic, ci ele însele alcătuiesc în inima tradiției, pe care o edifică, miezul de semnificații care poate contura granițele psalmului ca specie literară autonomă și poate constitui un reper în abordările (non)conformiste ale acestei specii literare. 28 Călinescu, G. Istoria literaturii române de la origini până-n prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, pag

54 LITERATURĂ BIBLIOGRAFIE EDIȚII FOLOSITE Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament cu trimiteri, Editura Societatea Biblică Interconfensională din România, Bucureşti, 2012 Arghezi, Tudor. Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1998 BIBLIOGRAFIE CRITICĂ Sescu, Petru. Introducere în Sfânta Scriptură, Editura Sapientia, Iaşi, 2006 Cartojan, Nicolae.Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980 Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008 Piru, Alexandru. Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, Bucureşti, 1981 Soare, Hadrian, Soare, Gheorghe.Limba şi literatura română- Clasa a XI-a, Editura Carminis, Piteşti, 2007 Tomoioagă, Anca. Rezumatul tezei de doctorat Metamorfozele psalmului în poezia românească modernă şi postmodernă, Oradea, 2011 Călinescu, G. Istoria literaturii române- compendiu, Editura pentru literatură, 1963 Liiceanu, Gabriel. Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 Balotă, Nicolae. Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979 Firan, Florea. Pe urmele lui Tudor Arghezi, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1981 Todoran, Eugen. Lucian Blaga. Mit, poezie, mit poetic, Editura Grai şi suflet - cultura naţională, Bucureşti, 1997 Popa, Marian. Istoria literaturii române, Vol. 2, Editura Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001 BIBLIOGRAFIE ELECTRONICĂ

55 LITERATURĂ Ion Neculce de Stan Antonia, a XI-a B Ion Neculce este socotit a fi cel mai înzestrat istoric dintre scriitorii moldoveni până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. El a fost un boier moldovean după mamă şi de origine modestă după tată, dar, din pricina faptului că a rămas de timpuriu orfan de tată, G. Călinescu spune că Neculce aparţine unei boierii solide. Spre deosebire de Grigore Ureche şi Miron Costin, ultimul mare cronicar moldovean Ion Neculce n-a făcut studii în Polonia, însă opera lui îi domină pe predecesori prin talentul nativ de scriitor înzestrat; prin facultatea de observator atent a toate câte s-au întâmplat sau le-a trăit (a fost martorul multora din cele scrise), precum şi prin faptul că Ion Neculce aşaază istoriografia orală faptele istorice tălmăcite de popor alături de izvoarele scrise. Astfel, el este primul dintre cronicarii moldoveni care a înţeles că legendele, cântecele bătrâneşti, întâmplările transmise din generaţie în generaţie, corelate cu concepţia poporului despre bine şi rău, despre ţară şi duşmanii ei, sunt strâns legate de istorie, de ceea ce s-a întâmplat în realitate. Ultimul mare cronicar, primul mare prozator Ion Neculce este, de asemenea, şi cronicarul care încheie ciclul Letopiseţul Ţării Moldovei, prezentând evenimentele istorice începând cu domnia lui Dabija- Vodă până la Constantin Mavrocordat şi care are în centru figura istorică a lui Dimitrie Cantemir. Prezenţa ţăranilor este foarte rară în cronica sa, motiv pentru care unii critici literari au remarcat contradicţiile şi limitele gândirii istorice a lui Neculce (D. Velciu), explicabile însă prin statutul social al cronicarului (aparţinând rangului boieresc). Dincolo de aceste contradicţii și limite de concepţie și de interpretare, cronica lui Neculce rămâne un document viu de epocă prin forţa pe care obiectivitatea, luciditatea şi talentul său o conferă evocărilor. Aceste trăsături se datorează faptului că, spre deosebire de 55

56 LITERATURĂ alţi cronicari, el nu scrie din porunca domnească şi nu serveşte interesele unei anumite curţi sau facţiuni politice. Marea artă a lui Neculce constă în faptul că a ştiut să reînvie trecutul, realizând astfel trecerea de la istorie (relatarea exactă, ştiinţifică) la istorii (povestiri anecdotice). Prin aceasta, cronica lui Neculce se citeşte într-adevăr ca un roman, datorită excepţionalului talent de povestitor al autorului. Din cei 82 de ani evocaţi, aproximativ 50 sunt trăiţi de autor, ca martor al unor evenimente sau întâmplări. În cea mai mare măsură, cronica sa este rememorare, deci literatură memorialistică. În legătură cu acest aspect, se vorbeşte la Neculce de o artă a spontaneităţii, adică de simplitate, de naturaleţe, iar Sadoveanu afirmă că Neculce e simplu, rustic, fără podoabe ca natura, dar măreţ ca ea. Autorul relatează subiectiv, ironic şi, uneori, cu umor evenimente, fapte trăite sau văzute. Fluxul narativ este şi aici împărţit în unităţi narative, având în centru un eveniment sau o personalitate. Ordinea narativă este cronologică, deşi Neculce foloseşte formule anticipative (precum s-o videa înainte sau s-or pomeni ), de revenire ( lăsând acum cele streine, vom scrie iarăşi despre Moldova ) şi de rememorare ( deci Bogdan a fugit cum mai sus se pomeneşte ). Neculce evocă însă o perioadă foarte tensionată din istoria Moldovei: sfârşitul domniilor pământene şi începutul domniilor fanariote, o perioadă în care domină intrigile şi violenţa (numeroase înscăunări, comploturi şi ucideri), în care autoritatea domnească este decăzută şi nu mai luptă pentru ţară, ci pentru folosul personal. Exprimarea lui Neculce este simplă, spontană, populară, naturală şi cuprinde şi o serie de expresii ţărăneşti care dau plasticitate limbajului, precum Dumitraşcu era fricos, cu piele de iepure la spate, boierii se strâng în jurul lui Dumitraşcu ca puii de potârniche. Oralitatea povestirii rezultă din folosirea expresiilor țărăneşti, a proverbelor şi zicătorilor, din permanenta comunicare a cronicarului cu cititorii săi. În plus, surprinde tulburările din viaţa Moldovei fie şi prin lamentaţii ce compătimesc Moldova pentru situaţia precară în care se află: vai vai vai ce s-a ajunsu de ţara ista... ce vremuri cumplite au agiunsu şi la ce cumpănă am cădzutu. Prin oralitatea extraordinară a autorului, evenimentul istoric capătă o oarecare familiaritate faţă de cititor, de unde reiese şi un impact mai mare pentru acesta. Ştefan Ciobanu este de părere că opera lui Ion Neculce este pătrunsă de o adâncă idee morală. Sinceritatea letopiseţului lui Ion Neculce şi sentimentul de dreptate de care este străbătut dau o deosebită valoare etică operei lui. După concepţia lui Ion Neculce, viaţa popoarelor şi a indivizilor se conduce după anumite principii care au la bază morala creştină. Omenia, iubirea de oameni, dragostea pentru cei mulţi, pentru cei săraci sunt principiile după 56

57 LITERATURĂ care se conduce Ion Neculce. (...) Ion Neculce este un înfocat patriot. Moldova, nevoile ei, nenorocirile care se abat peste capul ei, suferinţele locuitorilor ei sunt suferinţele şi nevoile lui. Acolo unde este vorba de ţara lui, de nedreptăţile care se fac acestei ţări de către străini când este vorba de exploatarea ei, sufletul lui Ion Neculce se umple de revoltă şi fraza din cronica lui devine patetică, tăioasă ca fraza profetului care aruncă blesteme. Ion Neculce a avut un talent descriptiv de o mare putere. Prin întrebuinţarea de amănunte care, luate în parte, parcă nu au nicio importanţă, el reuşeşte să ne sugereze anumite imagini, să ne redea anumite situaţii. Fraza lui este liberă și curgătoare, nu se simte niciun fel de sforţare din partea autorului. În povestirea lui naivă de om bătrân, sincer si cinstit, se simte puterea mare a limbii româneşti vorbite. 29 În cronica lui Neculce întâlnim o ştiinţă a portretului a cărei expresivitate şi îmbogăţire prin caricatură este neegalată de niciun alt cronicar. La Neculce, portretul se îmbogăţeşte cu dimensiuni noi, depăşind enumerarea epitetelor fizice şi morale. Oamenii lui Neculce trăiesc şi se mişcă. Cronicarul pătrunde în viaţa intimă a personalităţii evocate, iar din punct de vedere al tehnicii, Neculce construieşte portrete-biografii sau portrete biografice. Cronica lui Neculce, în continuarea cronicii lui Miron Costin, înfăţişează una din fazele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor pământene şi începuturile domniilor fanariote. Nicolae Cartojan afirmă că există pagini, încordate de intrigi, de decădere naţională, de umilinţă deprimantă, pe care le simţim din tablourile sumbre pe care ni le înfăţișează cronicarul. (...) Scenele povestite de cronicar sunt pline de mişcare, ca, de pildă, aceea a răzvrătirii poporului împotriva grecilor, în care cronicarul vădeşte şi un deosebit simţ pentru psihologia maselor şi un rar talent în a evoca. (...) Lui Neculce nu-i scapă niciunul din acele amănunte care însufleţesc naraţiunea şi câştigă interesul cititorului. (...) Neculce are un mare talent de povestitor, ştie să găsească totdeauna cuvântul potrivit pentru fiece situaţie şi să concentreze tot interesul povestirii în jurul unui eveniment, al unei stări sociale sau al unei personalităţi pe care o evocă cu toată limpezimea. (...) Notele prin care individualizează portretele nu sunt atât calităţi sufleteşti sau trăsături fizice, cât mişcarea. Portretul lui Dumitraşcu Vodă capătă 29 Ciobanu, Ștefan. Ion Neculce, in Istoria literaturii vechi, Editura Hyperion, Chisinau, 1992, p. 438, 444,

58 LITERATURĂ viaţă proprie prin acţiune: «umbla de multe ori ca un om de rând, pe jos fără alai, numai cu două, trei slugi... și atâta dragoste arăta... către Dumitraşcu Vodă... că se ţinea cu amândouă mâinile şi cuprindea pre Dumitraşcu Vodă de grumaz şi-l sărută pe faţă, pe cap şi pe ochi, ca un părinte pe un fiu al său». 30 Stilul lui Neculce este, de obicei, direct, adică propriu: spune lucrurilor pe nume, neinfluenţat de teorii estetice sau de modele literare consacrate. Expresiile figurate, care există totuşi în opera cronicarului, nu sunt sau nu fac impresia a fi creaţii personale, întrucât aparţin limbii întregului popor, unde au devenit, cu timpul, un bun obştesc al colectivităţii lingvistice. Foarte personală, datorită talentului artistic, este numai utilizarea lor, conformă cu necesităţile exprimării, dictate de conţinut (...). Avem exact aceeaşi situaţie întâlnită la Creangă, căci aceşti doi scriitori sunt cei mai autentici din întreaga noastră literatură, tocmai prin faptul că şi-au însuşit, bineînțeles fără intenţie şi fără să-şi dea seama, mijloacele artistice ale povestitorilor populari anonimi, pe care, graţie talentului lor excepţional, îi întrec din punct de vedere al măiestriei literare. Un loc destul de important în procedeele stilistice ale lui Neculce îl ocupă sentinţele, maximele, proverbele şi ironia; particularităţi ale stilului popular, care îl apropie din nou de Creangă. Frecvente sunt şi anticipările: cronicarul cunoaşte toate evenimentele pe care le povesteşte, le vede în desfăşurarea lor până la capăt, şi atunci, la fel ca toţi povestitorii populari, previne pe cititor asupra unor întâmplări viitoare, folosind în acest scop anumite procedee stilistice, mai mult ori mai puţin consacrate. Dintre procedeele artistice ale lui Neculce se distinge mai cu seamă ironia, o caracteristică a stilului popular. Șerban Cioculescu spunea că Neculce este un scriitor prin excelenţă popular, în sensul larg şi deplin al cuvântului. ( ) El este, în ordine cronologică, cel dintâi scriitor artist al literaturii românești, precursor al lui Creangă, cu care prezintă multe asemănări esențiale, cum cred că rezultă destul de clar din analiza limbii şi a stilului; precursor, într-un sens diferit, dar la fel de important, al lui Mihail Sadoveanu, care vede în el un adevărat dascăl literar şi dovedeşte aceasta în cele mai frumoase opere cu conţinut istoric ale sale. 31 Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: O samă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de la oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise Cartojan, Nicolae. Cronicarii moldoveni: Ion Neculce, Istoria literaturii române vechi, vol. III, Editura Fundaţiei, 1945, p. 189, 192,

59 O samă de cuvinte suită de povestiri istorice este în realitate, tot o cronică mult comprimată, traversând anii mai îndepărtaţi de vremea lui Neculce, fapt ce explică aura de legendă a acestor evocări. Încă din Predoslovie, Neculce pune la îndoială veridicitatea legendelor şi îi spune cititorului: cine le va vre să le creadă, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarăşi bine va fi. O samă de cuvinte a fost marcată de grija istoricului scriitor de a păstra vie, de a nu lăsa uitării memoria istorică a poporului moldovenesc. Deci o samă de istorii mai alese... noi nu le-am lăsat să nu scriem. Însă nu le-am scris la rândul lor, ce s-au pus de o parte, înaintea Dabijei Vodă s-au scris... Că mulţi istorici streini, de alte ţări, nu le ştiu toate câte se fac într-alt pământ. Tot mai bine ştiu cei de pe loc, decât cei streini.... Ele cuprind tradiții referitoare la diferiți domnitori și care, ulterior, au format subiectul legendelor și poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ştefan de Bolintineanu, Dumbrava roșie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș.a. Aproape toți domnii despre care vorbește Neculce în cursul cronicii sale au câte un scurt portret sau câte o caracteristică. Legendele evocă figuri alese, iubite și respectate de oameni, în prim-plan fiind figura glorioasă a lui Ştefan cel Mare, apoi Daniil Sihastrul sau Neculai Milescu şi alţii. Anecdotica, atmosfera de basm, stilul colorat şi tonul de povestire pendulând între dimensiunea moralizatoare şi umor demonstrează de la început talentul literar al autorului. Prin construirea de forme incipiente ale basmului în legendele din O samă de cuvinte (căci se prezintă elemente fantastice, precum creşterea nasului boierului Nicolae Milescu Spătariul din legenda XLI, după ce i-a fost retezat ca pedeapsă pentru complot împotriva domnitorului), Nichita Stănescu susține că În «O samă de cuvinte» el creează literatură în ciuda aparenţei că face istorie. «O samă de cuvinte» are un mit în centrul său şi un personaj devenit mitologic, Ștefan cel Mare, erou de legendă. Mitul meşterului Manole, mitul sacrificiului care stă la baza oricărui act de creaţie, se transformă «avant la lettre» în mitul întemeierii mănăstirii Putna. «Mănăstirea Argeşului» a atras la sine un mit preexistent, de natură folclorică, acelaşi pe care-l găsim transformat şi istoricizat în mitul întemeierii mănăstirii Putna. 31 La rândul său, Sextil Pușcariu consideră: cele mai strălucite pagini literare în tot cursul literaturii noastre vechi le-a scris Ion Neculce (...). Dacă am vrea să facem o paralelă între ceilalţi cronicari şi Neculce, atunci cel mai apropiat de el în felul de a povesti e Radu Popescu, care, întocmai ca Neculce, iubeşte amănuntele, îi place să descrie situaţiile în culori vii, îi place să povestească. Şi unul şi altul rămân personali de la un capăt la altul al cronicilor Stănescu, Nichita. Ion Neculce, Amintiri din prezent, Editura Sport-Turism, București, 1985, p.56-57, Pușcariu, Sextil. Istoria literaturii române, Epoca veche, Editura Eminescu, București, 1987, p.128,

60 LITERATURĂ Opera lui Neculce a avut un aport uriaş pentru literatura română, după cum afirmă şi George Ivașcu: Opera lui Ion Neculce concretizează relieful original al unui vast proces de acumulare şi stratificare prin sinteză, în care au intrat eforturile de creaţie a peste două veacuri de spiritualitate românească. Aşa cum Creangă nu poate fi imaginat la culmile artei lui mai devreme decât în epoca marilor clasici în frunte cu Eminescu, tot astfel Neculce nu putea lua fiinţă decât după ce cultura română dăduse, în Moldova, pe Varlaam, Grigore Ureche, Miron Costin, Dosoftei şi în sfârşit, pe Cantemir (...). Neculce a avut, ca şi Creangă, facultatea osmotică datorită căreia a reuşit să ia, integral, ţinuta clasicilor săi contemporani. Lectura celor doi mari predecesori: Ureche şi Costin, i-a fost de ajuns, precum lui Creangă lecţiile lui Maiorescu la «Preparandala» și contactul viu cu Eminescu şi cu cercul Junimii. (...) Neculce este supravieţuitorul unei mari epoci şi martorul începuturilor unei lumi noi. ( ) Lectura acestei cronici în care o jumătate de secol este desfăşurată pe 300 de pagini dă senzaţia transpunerii aievea într-o lume de o extremă varietate şi culoare, care nu şi-a pierdut nimic din tonuri şi viață, «inima» cronicarului păstrând-o şi fixând-o în dinamismul ei originar. La baza reuşitei literare excepţionale a cronicarului Neculce stă o tehnică originală a naraţiunii istorice, în care culminează totodată geniul narativ al poporului nostru şi care valorifică pe planul artei faptele acumulate de-a lungul atâtor ani de viaţă. Cronica poate fi divizată în sute de subiecte de nuvele şi romane, de unde prolificitatea ei în cadrul literaturii moderne. 33 BIBLIOGRAFIE EDIȚII FOLOSITE Neculce, Ion. Letopiseţul Ţării Moldovei, editura Litera Int., 2001 BIBLIOGRAFIE CRITICĂ Neculce, Ion. Letopiseţul Ţării Moldovei, editura Litera Int., 2001 (Referinţe istorico-literare) Soare, Hadrian şi Soare, Gheorghe. Limba şi literatura română, clasa a XI-a, editura Caraminis, Piteşti, 2007 Costache, Adrian. Limba şi literatura română : manual pentru clasa a XI-a, editura Art, Bucureşti, 2009 Piru, Alexandru. Literatura română veche, Editura pentru literatură, București, Ivașcu, George. Un Saint-Simon moldav, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Științifică, București, 1969, p. 269, ,

61 LITERATURĂ BIBLIOGRAFIE ELECTRONICĂ Dimitrie-Cantemir---Contributia-cron.php Letopisetul-Tarii-Moldovei--de-la-Aron-Voda-incoace-cronica-istorica-rerom.php Poezia interbelică 61 de Mănăilă Andreea-Irina, a XII-a A Perioada interbelică desemnează intervalul de 20 de ani dintre cele două războaie mondiale ( ). A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare latentă. Acum se concretizează cele două ideologii opuse care au schimbat fața lumii: fascismul, nazismul în special, și comunismul. Aceste două ideologii câștigă tot mai mult teren pe fondul unei apatii generale din partea democrațiilor europene. Anii de după război au fost deosebit de grei pentru fostele Puteri Centrale, care pierduseră războiul, în special pentru Austro-Ungaria, care se va destrăma, și pentru Germania, care va suferi din cauza obligației de a plăti daune de război. Rata șomajului va crește, inflația va atinge cote nebănuite, violența stradală va instaura o stare de asediu. Pentru celelalte state, situația nu va fi cu mult mai bună, toate fiind nevoite să se reclădească după război. Statele Unite vor accepta un val de imigranți, în special italieni. Anii '20 vor fi dominați de luptele între bandele de gangsteri, din cauza prohibiției. Însă,

62 LITERATURĂ epoca interbelică a fost una de emancipare culturală, marcându-se o schimbare a moravurilor și a modei. Este epoca jazz-ului și a romanțelor. Acum se dezvoltă arta cinematografică, teatrul de estradă și radioul, care vor avea un important rol propagandistic în Germania nazistă. Interbelic este un adjectiv cu sensul general al perioadei între două războaie sau dintre două războaie. În vorbirea curentă, termenul s-a specializat spre a desemna perioada cuprinsă între Primul Război Mondial și Al Doilea Război Mondial. Perioada interbelică reprezintă o etapă de efervescenţă creatoare pentru poezie, care dobândeşte o conştiinţă de sine şi, deci, o existenţă proprie (Nicolae Manolescu). Când voi fi liniștit, voi scrie un vers Ca urmare a tensiunii între originalitatea spiritului creator al unei generaţii de poeţi În care veți vedea că sunt părăsit valoroşi şi orientările literare/culturale Voind să descifrez ceea ce am șters, dominante în epocă (modernismul, tradiţionalismul, avangarda), poezia Aproape, nu mai știu ce am voit română se înnoieşte şi cunoaşte o DESTUL G. BACOVIA diversitate tematică, stilistică şi de viziune. Modernismul, tradiţionalismul, avangarda sunt orientări literare şi culturale care pot oglindi experienţele şi varietatea lirismului interbelic, dar care nu definesc în mod exclusiv creaţia marilor poeţi ai vremii, unde coexistă tendinţe diverse, expresie a tensiunii între originalitatea spiritului creator şi orientările dominante în cultura epocii. Etapele poeziei interbelice au fost: simbolismul, ca formă incipientă a modernismului (reprezentat de George Bacovia), modernismul eclectic (Tudor Arghezi), modernismul sincron (Lucian Blaga), modernismul ermetic (Ion Barbu), tradiționalismul sau modernismul autohton (Ion Pillat, Vasile Voiculescu), modernismul extremist și avangardismul. Simbolismul este un curent literar apărut in Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului (orientare ideologică, artistică și literară manifestată în prima jumătate a secolului al XIX-lea în spațiul european, caracterizată prin: afirmarea individualității și a spontaneității, primatul sentimentului și al fanteziei creatoare, expansiunea eului individual, evadarea din realitate în fantezie, respingerea regulilor impuse de clasicism) și a parnasianismului (curent literar apărut in Franța în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca o reacție împotriva romantismului, dar, în esență, parnasianismul cultiva o poezie rece, impersonală, eliberată de afectivitate). Simbolismul a fost mai întâi o mișcare literară, apoi artistică, reunind un număr mare de scriitori și artiști din întreaga lume, în baza unui program estetic bine conturat. Numele curentului a fost dat de Jean Moréas în articolul manifest intitulat,,le symbolisme (18 septembrie 1886), publicat in suplimentul literar al ziarului Le Figaro; el propune numele curentului simbolist (din gr. symbolon, semn). 62

63 LITERATURĂ Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé, Arthur Rimbaud, precedați de Edgar Allen Poe, vor defini categoriile poetice prin termeni negativi. Astfel, frumosul este pentru Baudelaire pur și bizar, iar urâtul identic cu absurdul. Exclusă din poezie, realitatea va fi înlocuită cu visul și fantezia (la Baudelaire), cu neantul (la Mallarmé) și haosul (la Rimbaud). Astfel, ia naștere simbolismul. Simbolismul este caracterizat prin simbol, sinestezie și sugestie. Devine un produs al orașului, mai ales al celui provincial. Poezia este un sentiment și întâlnim corespondențe și versul liber. Atmosfera descrisă este de obicei în cadrul amurgului, acesta reprezentând începutul și sfârșitul. Sunt preluate și teme din romantism, precum singurătatea (inițial era o reacție de retragere, aici este o reacție de respingere a eului liric de către lume). Găsim de obicei teme precum neliniștea, nevroza, plictisul, spleen-ul, oboseala, angoasa, disperarea, amărăciunea, macabrul, exotismul. Simbolismul românesc coexistă cu romantismul și parnasianismul. El apare ca reacție împotriva semănătorismului și poporanismului. Ca reprezentanți, îi avem pe Alexandru Macedonski, George Bacovia, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu. George Bacovia scrie poezii simboliste în perioada de disoluție a curentului, când acesta începe să se contamineze cu elemente ale altor curente literare. Meritul său este de a se depărta de ideologia tipic simbolistă și de a transforma curentul într-o formă a modernismului. Creația sa lirică se caracterizează printr-o monotonie a temelor și o sărăcie voită, expresivă a mijloacelor artistice. Nicolae Manolescu vede în Bacovia un reprezentant al epocii finale din istoria curentului literar, a cărui decadenţă o ironizează în versurile sale: prin prozaismul stilului liric, prin disonanţele extreme, amestecul de patetic şi umor, prin tonul sarcastic şi parodic, scriitorul părăseşte universul subiectiv, muzical şi retoric al simbolismului, anunţând avangardismul şi poezia modernă. Modernismul apare în literatura secolului al XXlea și cuprinde toate acele mișcări artistice care exprimă o ruptură de tradiție, negând, în forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-a precedat. Desprins din mișcarea simbolistă, modernismul a încercat să îmbine expresia artistică și viața modernă cu sensibilitatea epocii și a contribuit la îmbogățirea mijloacelor de creație 63

64 LITERATURĂ literară. În critica literară autohtonă, cel care a teoretizat modernismul, punându-l la baza unui sistem, gândind și creând în spiritul lui, a fost Eugen Lovinescu, care a contribuit decisiv, prin cenaclu și revista Sburătorul, la intrarea literaturii noastre într-o noua fază de evoluție: o bună parte a literaturii, mai ales moderniste, de după război, este creațiunea exclusivă a «Sburătorului», va scrie el în 1937, făcând, în același timp, o disociere importantă. Astfel, modernismul lovinescian este unul teoretic și constă într-o bunăvoință principială față de toate fenomenele de diferențiere literară. El este cel care a construit teoria sincronismului, conform căreia cultura și civilizația se dezvoltă prin împrumut și imitație, după un model evoluat. Există un spirit comun al veacului care determină, în ansamblu, aceeași configurație a culturilor. Teoria lui Maiorescu, referitoare la formele fără fond, prin care era condamnat importul de forme culturale străine, este contrazisă de Lovinescu prin ideea formelor care își creează, treptat, fondul. Principiile de la Sburătorul, care au fost reluate în Istoria literaturii române contemporane, sunt: racordarea la spiritul veacului ; sincronizarea cu Occidentul, în plan cultural și literar, prin imitația formelor, dar și prin realizarea diferențierii; mutația valorilor estetice (sub influența factorilor istoriei); afirmarea autonomiei estetice, obiectivizarea prozei; preferința pentru tematica de natură citadină, pentru psihologii mai complicate și pentru spiritul analitic; promovarea noilor talente și,,revizuirea clasicilor; Incertitudine ( ) Deschid cartea: cartea geme. Caut vremea: nu e vreme. Aș cânta: nu cânt și sunt Parc-aș fi și nu mai sunt. Gândul meu al cui gând este? În ce gând, în ce poveste Îmi aduc aminte, poate, Că făcui parte din toate? Scriu aci, uituc, plecat, Ascultând glasul ciudat Al mlaștinii și livezii. Și semnez: Tudor Arghezi încrederea în progres și refuzul autohtonizării excesive a literaturii. Modernismul a apărut mai ales ca reacție împotriva tradiționalismului. Se remarcă prin tematica inovatoare, categoriile estetice noi (urâtul, grotescul, transcendența goală, categoriile negative), ambiguitatea și metaforizarea (care duc la intelectualizarea poeziei), revoluția limbajului și inovațiile prozodice (ingambament, versuri libere etc.). Tudor Arghezi, în timpul realizării României Mari, mai exact în perioada , e închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori (între care și Ioan Slavici), la penitenciarul Văcărești, acuzat de trădare, deoarece colaborase cu autoritățile germane de ocupație. În 1927, apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii, Cuvinte potrivite, iar un an mai târziu, tot sub direcția sa, apare ziarul Bilete de papagal. După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. În 1929, publică prima sa carte de proză, Icoane de lemn. În 1931, va publica placheta de versuri Flori de mucigai, legată, ca și Poarta neagră, de anii de detenție. 64

65 LITERATURĂ Poeziile sale sunt o expresie a modernismului eclectic, rezultat al amestecului ideologiei tradiționaliste cu cea modernistă. Este utilizată o varietate de registre stilistice (religios și popular, înalt și argotic). Poezia Flori de mucigai se află în deschiderea volumului omonim și constituie arta poetică a lui Arghezi, concepția lui despre efortul artistului și implicațiile Lucian Blaga e mut ca o lebădă. În patria sa Zăpada făpturii ține loc de cuvânt. Sufletul lui e în căutare În mută, seculară căutare. Autoportret L. Blaga MATEMATICILE ȘI VERSURILE SUNT O CREAȚIE. PE MINE MĂ INTERESEAZĂ NUMAI CREAȚIA. Ion Barbu acestuia în actul creației, reprezentând, așadar, poezia programatică a acestui volum, așa cum Testament este arta poetică din volumul Cuvinte potrivite.tema poeziei exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual și consecințele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic, chinuit de frământări și de tulburări interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelații, al harului divin, ci al unei neliniști artistice și al setei creatoare. În Flori de mucigai predomină registrele stilistice ale esteticii urâtului, pe de o parte, ca inovație lingvistică, pe de altă parte, ca substanță a ideilor exprimate. Oximoronul flori de mucigai transmite ideea complexă a imperfecțiunilor vieții, a condițiilor vitrege la care este supusă ființa umană, fapt care îi provoacă poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potențează starea de disperare a omului claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrâns să-și reprime setea de comunicare. Neputința creatoare a artistului este sugestiv relevată de metafora cu puterile neajutate, deși poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea închisorii poartă în ea stigmatele răului care acționează negativ asupra naturii angelice a ființei umane, tocește unghia îngerească, împiedicând-o astfel să se exprime. Un alt poet modernist, Lucian Blaga, a fost un filosof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român. Creația sa ilustrează o altă fațetă a modernismului (cel expresionist, de această dată). Poetul se sincronizează cu mișcarea expresionistă europeană, îndeosebi germană, de la începutul secolului al XX-lea, dar nu o adoptă în totalitate, ci îi dă o formă originală de expresionism cu tentă tradiționalistă. Lirica este dominată de subiectivism și de vitalism, de dorința de a se raporta la absolut, realizând astfel o poezie de cunoaștere. Poezia lui Lucian Blaga se află sub semnul corolei de minuni a lumii simbol al perfecțiunii și se constituie, cu fiecare volum, într-un edificiu fascinant, în care lirismul, mitul și filosofia fuzionează perfect. 34 Inclusă în volumul de debut Poemele luminii, poezia Lumina relevă și trăsături ale curentului expresionist. Titlul este chiar numele primului element în ordinea Genezei, căruia poetul nu-i închină doar poezia de față, ci și întregul volum inaugural. Tema este 34 Coanta-Nicolai, Livia. Subiecte rezolvate și explicate, pag

66 LITERATURĂ celebrarea luminii primordiale, ale cărei virtuți creatoare s-au risipit în momentul auroral al lumii. În același timp, Ion Barbu (pe numele lui, Dan Barbilian) este creatorul poeziei încifrate, care își are originea în poezia pură a lui Stéphane Mallarmé: ermetismul este, deci, marca distinctivă a poeziei lui Ion Barbu și constă în abstractizarea limbajului. Folosește sugestia, simbolul după modelul lui Mallarmé, pentru care a numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria poemului. Poetul urăște poezia leneșă, refuzată de idee și de aceea concepe o poezie nouă, de cunoaștere pură, pentru care adoptă formule noi, originale: parnasiene, definite prin dualismul apollinic dionisiac, baladic-orientale pentru transfigurarea modelului folcloric și ermetic. Poezia intitulată Timbru apare, inițial, în revista Sburătorul, având titlul Apropiat. În varianta definitivă, este inclusă în volumul Joc secund și constituie cea mai pură înfiorare în fața misterului creației prin cuvânt (Marin Mincu). 35 Prin conținutul său de idei, Timbru se înscrie în prima etapă de creație barbiană, alături de poezii ca: Lava, Copacul, Banchizele, Umanizare etc. În toate, sub perfecțiunea versurilor de factură parnasiană, se ascunde o adevărată beție a dezamăgirii (care amintește de expresionismul unora dintre poemele lui Blaga). Poezia aceasta este o artă poetică. Motivația acestei încadrări constă în faptul că, aici, autorul își exprimă concepția despre artă. Titlul ar putea fi explicat pornind de la unul dintre sensurile cuvântului timbru : însușire a sunetului muzical datorită căreia acesta se deosebește de alte sunete. Titlul sugerează că poetul este un nou Orfeu, al cărui cântec armonizează lumea. Poezia constituie o întoarcere la virtuțile timpului originar și la mituri. Un alt curent literar interbelic, tradiționalismul, este o orientare estetică din perioada situată între cele două războaie mondiale, care a evoluat în paralel cu modernismul (reprezentat definitoriu de Eugen Lovinescu) și a fost teoretizat de Nichifor Crainic. Se caracterizează prin atașament față de valorile trecutului, prin redescoperirea spațiului rural și a tradițiilor. Deși teoretic, se vorbește despre două orientări în perioada interbelică, criticii literari se referă în ultimele decenii la existența unui singur curent general extins între cele două războaie mondiale, respectiv modernismul. Ce este tradiția și ce înseamnă a fi tradiționalist, în cultură, în artă și în literatură, iată ce rămâne mereu nelămurit nu numai pentru adversarii, dar chiar și pentru apărătorii tradiționalismului. Sunt o sumă de cuvinte cărora le încredințăm exprimarea celor mai intime gânduri și credințe ale noastre, dar al căror sens exact ne scapă ori de câte ori încercăm să-l prindem în marginile unei definiții riguroase (Jacques Bainville). Tradiționalismul ni se înfățișează ca o acțiune în care puterile trecutului se împreunează creator cu aspirațiile prezentului. Tradiționalismul nu înseamnă a suspina pe ruine și a regreta vremuri care nu mai sunt, după cum nici progresul nu înseamnă a distruge și a lăsa gol în urma 35 Idem, pag

67 LITERATURĂ ta. 36 Tradiționalismul înseamnă sănătate și vigoare, înseamnă mișcare și acțiune, înseamnă voință și elan. Cu cât o epocă este mai stăpânită de dorul de a crea, cu atât și spiritul ei va fi mai spontan și mai adânc tradiționalist. Nu poți crea rupând legătura cu trecutul și nu poți fi tradiționalist smulgându-te din mijlocul prezentului. Tradiționalismul este mai degrabă un program decât o sensibilitate reală: sensibilitatea este una singură, poezia însăși nu este altfel decât modernă; unii poeți însă, cu bună știință, se opun schimbării, cultivând o atitudine ostilă față de nou, redescoperind tradiția. Dacă modernismul e un mod de a simți, tradiționalismul e aproape în întregime un stil (Nicolae Manolescu, Metamorfozele Poeziei ). Între revistele apărute după Primul Război Mondial, care au creat curente de idei în cultura și literatura română, Gândirea ocupă un loc aparte. Blamată până nu demult, revista a beneficiat în 1975, de un amplu și substanțial studiu de peste de pagini, datorat criticului D. Micu, care a delimitat doctrina gândiristă de literatura apărută în paginile revistei sub semnăturile scriitorilor: Lucian Blaga. Tudor Arghezi, G. Călinescu, T. Vianu. Fondată în 1921, la Cluj, de Cezar Petrescu și D. I. Cucu, revista s-a mutat în anul următor la București. Începând cu 1926, Nichifor Crainic se implică în conducerea revistei, iar din 1928, devine directorul și ideologul publicației. Cunoscând doar două întreruperi (1925 și ), Gândirea devine una dintre cele mai importante reviste culturale ale interbelicului românesc. Exponentă a ideilor tradiționalismului autohton, Gândirea se regăsește pe poziții antitetice moderniștilor de la Sburătorul lui Eugen Lovinescu. În jurul publicației și sub îndrumarea gânditorului Nichifor Crainic, s-a format o adevărată grupare ce reunea o mare parte din intelectualitatea vremii: Ion Barbu, Lucian Blaga, Dan Botta, Mateiu I. Caragiale, Radu Gyr, N. I. Herescu, Ion Pillat, Dragoș Protopopescu, Ion Marin Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Sandu Tudor, Tudor Vianu, Pan M. Vizirescu, Vasile Voiculescu, G. M. Zamfirescu și mulți alții, dintre care unii, ce-i drept, numai temporar, precum Tudor Arghezi, G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Petre Pandrea, Mircea Eliade, Emil Cioran etc. Revista și-a încheiat activitatea în 1944, odată cu ocupația Armatei Roșii și instaurarea regimului comunist în România. Tradiționalismul are la bază semănătorismul și poporanismul și se caracterizează prin tematica rurală, spiritul naturalist, promovarea folclorului și a miturilor, dezrădăcinare și istorie, dar mai ales, când vine vorba de tradiționalismul gândirist, accentul se pune foarte mult pe ortodoxie. Vasile Voiculescu a fost un scriitor și medic român. În domeniul literar, s-a distins în principal ca poet și prozator (a fost și dramaturg). Poezia În grădina Ghetsemani a fost inclusă în volumul Pârgă (1921), care depăşeşte tradiţionalismul semănătorist prin spiritualizarea imaginii şi înnoirea expresiei. Punctul de plecare se află în Evanghelia Sfântului Luca: Şi când a sosit în acest loc, le-a zis: «Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită». Lupta cu moartea depăşeşte limitele unei drame omeneşti, reprezentând alegoric esenţa eternului conflict dintre trup şi suflet. Circumscris unui trup efemer, care îi împiedică aspiraţia spre desăvârşire, Iisus al lui Vasile Voiculescu trăieşte o dramă a suferinţei de intensitate cosmică. Profund umană prin atitudine, instanța lirică voiculesciană sfârşeşte prin a-şi asuma destinul dominat de singurătate. Absenţa îngerului, menţionat în scena biblică, amplifică intensitatea suferinţei asumate tragic. 36 Coanta-Nicolai, Livia pag

68 LITERATURĂ Poezia se înscrie în limitele tradiţionalismului, la nivelul conţinutului, prin tema abordată substratul religios, prin motivele care susţin tema jertfa, condiţia omului, relaţia uman-divin, iar la nivel formal, prin simplitatea expresiei artistice, preferinţa pentru simbol, parabolă, comparaţia simplă. Organizarea textului în secvenţe poetice riguros construite, care amplifică drama trăită, preocuparea pentru aspectul formal (rima consecventă, măsura amplă a versurilor) sunt tot atâtea elemente de tradiţionalism la nivel exterior. Un alt poet ce a aparținut Menire Au spus că-i rece și n-au bănuit Ce patimă îi clocotea în vine, Au spus că nu-i adânc și n-au simțit Genunile ce dorm sub limpezime. Ion Pillat tradiționalismului este Ion Pillat. A fost un academician, antologist, editor, eseist, poet tradiționalist și publicist român. Pe linie maternă, a fost înrudit cu familia Brătianu. Bunicul său a fost cunoscutul politician Ion Brătianu, acesta fiind adesea evocat în diverse poeme din volumul său cel mai complet din punct de vedere estetic, Pe Argeș în sus, în poeme precum Bunicul, Bunica, Aci sosi pe vremuri sau Ochelarii bunicului. Poezia Aci sosi pe vremuri face parte din volumul Pe Argeş în sus, apărut în Acest volum este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului, întrucât poeziile incluse realizează imaginea spaţiului natal, casa părintească, natura câmpenească însufleţită de amintirile copilăriei. Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt: timpul, spaţiul natal şi reînvierea trecutului, acestea fiind regăsite şi în poezia Aci sosi pe vremuri. Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu repetabilitatea destinului uman, ciclicitatea vieţii. Titlul este o sintagmă ce fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp şi spaţiu mitic, nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc cu formă regională aci ), de timp (locuţiune adverbială de timp pe vremuri ) şi forma verbală de perfect simplu ( sosi ). Acestea sugerează că existenţa umană se bazează pe experienţe repetabile, reluate şi retrăite de fiecare generaţie în parte care simte şi trăieşte asemenea predecesorilor. 37 Prin tematică amintirea trecutului, evocarea copilăriei, ciclicitate, simetria poveştilor şi tonalitatea elegiacă, poezia Aci sosi pe vremuri aparţine liricii tradiţionaliste. Ultimul curent literar care se încadrează în perioada interbelică este avangardismul. Acesta se înfățișează drept o radicalizare a modernismului, un modernism extrem. Denumirea derivă de la termenul militar avangardă care este o mică trupă de şoc, o unitate de comando, de mare iniţiativă, curaj şi energie, care se strecoară spre liniile inamicului, 37 Stoleru, Cecilia pag. 490, 491,

69 LITERATURĂ înfruntând multe riscuri şi obstacole, pentru a deschide drum armatei în înaintare. Avangarda artistică se coagulează, astfel, în jurul ideii de ruptură totală de tradiţie şi a ideii de cultivare a unor forme estetice noi. În fond, termenul avangardă se referea la un curentumbrelă, care include orientări caracterizate prin extremism artistic. 38 Avangarda a inclus următoarele orientări artistice: fauvismul Luaţi un ziar. (fovismul), cubismul, futurismul, expresionismul, dadaismul, Luaţi nişte foarfeci. constructivismul, suprarealismul, integralismul. Orientările avangardiste s-au manifestat în literatură, artele plastice, muzică, cinematografie, dar şi arhitectură. În esenţă, trăsăturile avangardei sunt următoarele: negarea ideii de literatură şi a oricăror constrângeri formale, proclamarea subiectivităţii absolute a artistului, dinamismul, libertate absolută de creaţie, care permite orice abatere, atât de la estetica tradiţională, cât şi de la normele gramaticale şi de punctuaţie, tehnica dicteului automat, supremaţia visului în procesul de creaţie artistică. Dadaismul, un curent avangardist conceput de un grup de tineri boemi, refugiaţi în Elveţia în Alegeţi în ziar un articol care să aibă lungimea pe care doriţi s-o daţi poeziei dumneavoastră. Decupaţi articolul. Decupaţi şi fiecare cuvânt ce intră în articol şi puneţi toate cuvintele într-o pungă. Agitaţi uşor. Scoateţi cuvintele, unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage. Copiaţi-le conştiincios. Poezia vă va semăna. Prima grijă a artei de avangardă e să le arate consumatorilor limba. [Tristan Tzara timpul Primului Război Mondial, a fost iniţiat la Zürich în 1916, prin contribuţia decisivă a poetului român Tristan Tzara (pe numele real Samuel Rosenstock, născut la Moineşti în 1896 şi mort la Paris în 1963). Denumirea orientării a fost stabilită prin hazard, deoarece Tristan Tzara a găsit acest termen din limbajul colocvial francez, într-un dicţionar Larousse. Iniţiatorii intenţionau să decorseteze (să elibereze) poezia de o serie de rigori: sintactice, gramaticale, de punctuaţie. În general, au avut intenţia de a nega, de a demola tot ce a însemnat literatură până atunci. Este memorabil Manifestul lui Tristan Tzara cel mai reprezentativ poet al orientării avangardiste. El a conceput un text literar prin care incită la instituirea unei modalităţi şocante de a scrie În ghearele râsului poezie (vezi caseta). Mişcarea dadaistă nu a durat mult, s-a autodizolvat. Scriitorii precum Tristan Tzara, Paul Eluard, Louis Aragon, André Breton au aderat la suprarealism. 38 Călinescu, Matei. Cinci fețe ale modernității, pag

70 LITERATURĂ Fără îndoială că scriitorii români care prin scrierile lor avangardiste au modernizat literatura română rămân: Tristan Tzara, Ion Vinea, Geo Bogza, Virgil Teodorescu, Saşa Pană, Gellu Naum, Ilarie Voronca. Tabloul poeziei interbelice este unul variat, deoarece înfățișează o diversitate de concepții și manifestări artistice, o tensiune între spiritul original al fiecărui poet și orientările dominante ale vremii (tradiționaliste, moderniste, simboliste și avangardiste). Cu toate că tradiționalismul și modernismul se diferențiază din punct de vedere ideologic, în creațiile literare se poate constata o interferență a acestora: poeții moderni autentici, precum Ion Barbu și Lucian Blaga, încearcă o recuperare a miturilor și a fondului mitologic, iar poeții tradiționaliști (Ion Pillat) recurg la tehnicile de înnoire a limbajului artistic proprii modernismului. George Bacovia este un caz aparte, deoarece, deși este format într-o școală simbolistă, poetul nu păstrează din estetica simbolistă decât câteva clișee care alcătuiesc un prim strat al liricii sale. Sub acest prim strat, Nicolae Manolescu întrezărește reperele avangardismului. Perioada interbelică reprezintă un apogeu al poeziei prin faptul că fiecare poet încearcă să alcătuiască o posibilă apartenență a creației proprii la o direcție sau orientare lirică într-o manieră originală. Lirica acestora ilustrează atât o sinteză a poeziei interbelice românești, cât și dorința perpetuă de lărgire a orizontului tematic stilistic și de viziune prin sincronizare cu marile frământări ale liricii europene din acea vreme. Tocmai noutatea formulelor literare, diversitatea tematică și stilistică, ineditul viziunii poetice conferă originalitate acestei epoci care va marca, prin forța ei de expresie, peisajul liricii de după Al Doilea Război Mondial. BIBLIOGRAFIE EDIȚII FOLOSITE G. Bacovia: Tudor Arghezi: Ion Barbu: Lucian Blaga: 7zudczc.html#.VjInRbcrLIU Ion Pillat: Vasile Voiculescu: 8zudttd/in-gradina-ghetsemani-7zudhth.html#.VjIniLcrLIU 70

71 LITERATURĂ BIBLIOGRAFIE CRITICĂ Balotă, Nicolae; Barbu, Eugen, Biblioteca Critică, Tudor Arghezi, Editura Eminescu, București, 1981 Călinescu, Matei. Cinci fețe ale modernității, Editura Univers, București, 1993 Coanta-Nicolai, Livia, Ivăncescu, Ruxandra. Literatura Română subiecte rezolvate și explicate, Editura Aula, Brașov, 2001 Costache, Adrian; Ioniță, Florin. Limba și literatura română Manual pentru clasa a XII-a, Editura ART, București, 2007 Miron, Suzana, Roșca, Elisabeta. Poeți români din perioada interbelică studii pentru elevi și studenți Seria AG, Editura All Educational, București, 2001 Paicu, L, Lupu M.. Eseul Literatura română pregătire individuală pentru proba scrisă examenul de Bacalaureat, Editura Art, București, 2012 Stoleru, Cecilia. Literatura română Comentarii literare Pe baza textelor din 20 de manuale alternative, Editura Pestalozzi, București, 2004 Șindrilaru, Florin, Crăciun, Gheorghe. Mari teme literare dicționar-antologie de texte pentru clasa a XII-a, Editura Paralela 45, Pitești, 2009 BIBLIOGRAFIE ELECTRONICĂ _interbelici 71

72 LITERATURĂ Personajul ființă de hârtie sau ființă vie? de Marinescu Eva, a VI-a C Fiinţele de hârtie devin realitate, deoarece literatura deschide în fața noastră două drumuri : unul devine nevăzut, simbolic, doar în text, doar pe hârtie, şi celălalt real, pentru că aceste ființe ajung să trăiască în sufletul nostru. Astfel, personajele devin din fiinţe de hârtie, palpabile şi concrete, par că ajung în realitate. Realitatea devine ficţiune, iar ficţiunea devine realitate. Viaţa fiinţelor de hârtie devine mărturie despre viața reală, întrucât scriitorii se inspiră din realitate. Când scriu, autorii se inspiră din ceea ce văd și din ceea ce simt. Și scriu. Atunci de ce scrisul nu ar fi la fel de viu precum ceea ce au trăit? de Daria Varvăruc, a VI-a C Personajul se regăseşte în două lumi: în lumea vie sau în lumea de hârtie, dintre paginile cărţii care abia aşteaptă să fie citită. Însă, toate aceste personaje sunt create de unicul şi inegalabilul narator care este Dumnezeul operei sale, singurul în stare să schimbe sau să judece un personaj. El nu poate ieşi din paginile ficţiunii, fiind strict o emanaţie a imaginaţiei creatoare. De asemenea, şi cititorii au un rol important, deoarece ei sunt egali în faţă operei cât şi în ea. Amândoi, narator și cititor, sunt unici, unul creează personaje de hârtie, altul își construiește în minte ființe vii. 72

73 LITERATURĂ Orice lector priveşte textul prin ochii imaginaţiei, ai culturii şi ai disponibilităţii sale de a intră în jocul fără de sfârşit al ficţiunii literare. "Autorul şi cititorul poartă în sine şi împart jocul fanteziei, care nu ar putea fi iniţiat dacă textul ar avea pretenţia de a fi doar o regulă de joc. Pentru că lectura devine doar atunci plăcere, când productivitatea noastră intră în joc, adică acolo unde textele ne oferă şansa de a ne cultiva capacităţile" spune Wolfgang Iser în Actul lecturii. O teorie a efectului estetic. "Istoricul înregistrează, în timp ce romancierul trebuie să creeze; de aici, existenţa oamenilor vieţii şi, respectiv, a oamenilor cărţilor", spune E.M. Forester în Aspecte ale romanului. " Orice privire interioară susţinută, indiferent de adâncime, transformă temporar personajul, a cărui minte este prezentă într-un narator", spune Wayne C. Booth in Retorica romanului, despre personaj. Pentru prima dată însă personajul este numit "fiinţă de hârtie" de Roland Barthes. Personajul viu este cel care trăieşte şi se bucură de viaţă, iar cel de hârtie este cel închis în paginile reci şi uitate ale unei cărţi. Un exemplu grăitor este ineditul roman "Inima de cerneală" de Cornelia Funkle, unde personajele dintr-o carte, fiinţe de hârtie, devin fiinţe vii, ceea ce demonstrează că orice este posibil.prin narator şi cititor, fiinţa vie sau fiinţa de hârtie prind viaţă şi contur. Personajul este un tip uman cu semnificaţie şi individualitate specifică. de Olivia Nica, a VI-a C În,,Inimă de cerneală, întâlnim două personaje care, deşi au anumite trăsături comune, sunt foarte diferite. Unul 73 dintre ele este Deget-de-Praf, circarul care înghite foc şi jonglează la perfecţie împreună cu jderul său de companie, Gwin, iar celălalt este Basta, mâna dreaptă a celui mai rău stăpân, care arde tot ce vede în jur, nu are sentimente şi se răzbună în cele mai rele feluri. Amândoi au plecat din acelaşi loc, din cartea ce pentru ei însemna lumea normală şi au ajuns în alt univers, unde lucrurile se complică: fiecare trebuie să aleagă între bine şi rău, să ia

74 LITERATURĂ propriile decizii, dar cel mai important să devină independenţi, pornind în aventura vieţii lor. înfăţişarea şi stilul vestimentaţiei, deoarece alege să urmeze acelaşi drum, în care să fie de partea răului, alături de Capricorn, stăpânul său. Să începem cu o scurtă caracterizare a personajelor, primul fiind Basta. El este o fiinţă de hârtie (care trăieşte doar în paginile unei cărţi) ce devine o fiinţă vie (într-o lume reală). Acum nu mai depinde de firul poveştii, ci numai şi numai de el, are sentimente, dar preferă să şi le ascundă, de teamă că s-ar putea să nu mai fie personajul fioros şi nemilos de până acum. Îşi păstrează Amândoi au sentimente şi vor să şi le ascundă, pentru a nu deveni prea puternice. Diferenţa între ei este că Basta vrea să i se supună lui Capricorn, iar Deget-de-Praf nu vrea sub nicio formă să depindă de cineva. Având în vedere că ei sunt fiinţe vii, au o multitudine de calităţi şi defecte. Spre exemplu, Basta este sfidător şi nemilos, dar credincios lui Capricorn. Deget-de-Praf e amuzant, înţelegător şi misterios. Ne dăm seama de aceste aspecte după faptele celor doi, care sunt descrise în carte. Dacă analizăm situaţia îndeaproape, vom realiza că termenul,,fiinţă vie nu poate fi definit prin expresia,,fiinţă care trăieşte, deoarece aceasta nu trăieşte în lumea reală (lumea noastră), ci în lumea cărţilor. Personajul trăieşte în acea lume, indiferent dacă este o fiinţă de hârtie sau una vie. 74 Despre Deget-de-Praf putem spune că şi el este o fiinţă de hârtie, care devine o fiinţă vie, independentă. Are o mulţime de sentimente pe care şi le maschează, dar uneori le arată, prin gesturi simple (cum ar fi un zâmbet, o îmbrăţişare sau chiar un sfat prietenesc), are dorinţa de aventură şi de a explora, poate păstra secrete şi are multe vorbe înţelepte în minte. A ales calea binelui şi şi-a păstrat vestimentaţia reprezentativă lui. Deşi cei doi au foarte multe în comun, sunt diferiţi. Unul este de partea răului, deşi în inima sa nu este pe deplin convins de alegerea făcută, iar celălalt a ales binele, chiar dacă tinde să i se alăture lui Capricorn. Pot spune faptul că toate personajele cărţii, în special Basta şi Deget-de-Praf, sunt fiinţe vii, care trăiesc în lumea literaturii şi a basmelor.

75 CERCUL DE LECTURĂ Capitolul CERCUL DE LECTURĂ 75

76 CERCUL DE LECTURĂ Darul lui Jonas de Lois Lowry de Stan Antonia, a XI-a B Darul lui Jonas este una dintre distopiile clasice care a rămas în permanență în atenția publicului de-a lungul timpului. Darul lui Jonas este un volum captivant şi provocator, un volum care vorbeşte despre secretele, pierderile şi sacrificiile care se ascund în spatele perfecţiunii, un volum care ne arată cât de uşor ne putem pierde pe noi înşine într-o lume în care totul este controlat şi fiecare alegere ne-a fost răpită, înainte de a şti că o putem face. Cartea are în comun cu celelalte distopii, precum 1984 (George Orwell) sau Fahrenheit 451( Ray Bradbury), controlul absolut de tip orwellian: locuitorii au un limbaj restrictiv, căci nu au voie să-și exprime emoțiile sau sentimentele cele mai pure, precum iubirea. De altfel, conștiința asupra iubirii și a morții nici măcar nu există. Moartea unui cetățean înseamnă doar punerea pe liber. Darul lui Jonas a fost ecranizat sub același nume în 2014, în regia lui Phillip Noyce. Filmul este mai mult o plimbare spirituală, care subliniază că viaţa înseamnă diversitate, bine şi rău, lacrimi şi zâmbet şi, mai presus de toate, sentimente. Lois Lowry a fost recompensată cu The Newbery Medal, medalie acordată anual de The Association for Library Service to Children, o divizie a The American Library Association, pentru cea mai importantă contribuție în domeniul literaturii pentru copii. 76

77 CERCUL DE LECTURĂ Mesaj Cuvântul de final al autoarei ne transmite mesajul cărții, şi anume faptul că sentimentele sunt un mijloc de inițiere şi înțelegere a lumii, de a trăi liber: Bărbatul căruia i-am spus Dăruitorul i-a transferat băiatului cunoaștere, istorie, amintiri, culori, durere, râs, iubire și adevăr. Ori de câte ori puneți o carte în mâna unui copil, faceți același lucru. E foarte riscant. Dar ori de câte ori un copil deschide o carte, el împinge în lături poarta care-l desparte de Altundeva. Iar asta îi dă de ales. Îi dă libertate. Sunt lucruri magnifice și minunat de nesigure. Intrigă Într-o lume controlată şi organizată în cele mai mici detalii, oamenii au ajuns la concluzia că lucrurile precum durerea, sentimentele, amintirile şi chiar elementele naturale, reprezintă pericole pentru stabilitatea societăţii. Astfel, le-au înlăturat treptat, până când numai un singur om mai are conştiinţa lor. Darul lui Jonas e centrat pe povestea lui Jonas, un tânăr care trăiește într-o lume aparent ideală, dar fără culoare, în care toată lumea pare fericită și mulțumită. Odată ce i se încredințează sarcina de a deveni Primitorul memoriei trecutului Comunității, acesta începe să-și petreacă timpul alături de Dăruitor şi, încetul cu încetul, să afle adevărurile întunecate din trecutul lumii în care trăiește. Această putere, a cunoașterii, îl face să descopere nevoia de evadare din lumea aceasta, pentru a-i proteja pe toți. Rezumat În această carte este vorba despre o comunitate distopică, perfectă, fără opţiuni, sentimente sau culori, în care toţi au viaţa aranjată. Jonas devine Primitorul comunității, persoana care primeşte de la Dăruitor (fostul Primitor) toate amintirile, plăcute, neplăcute, dureroase sau pline de iubire ale fostei comunităţi. Revoltat după un an de primit amintiri, Jonas şi Dăruitorul plănuiesc să îl lase pe Jonas să evadeze în 77

78 CERCUL DE LECTURĂ Altundeva, pentru ca toată comunitatea să îşi primească amintirile. Dăruitorul va sta cu ei ca să îi ajute să treacă prin acest proces dureros, iar la finalul cărţii, Jonas și Gabe (copilul unității familiale a lui Jonas) mor, în încercarea de a se duce spre Altundeva. Povestire Darul lui Jonas este povestea maturizării lui Jonas, un tânăr crescut într-o lume aparent utopică, în care toată lumea pare să fie fericită. Această armonie este creată de o existență strict controlată, în care oamenii sunt privați de așa-zisa povară a amintirilor. Membrii acestei comunități nu au noțiunea suferinței, a foamei, sau a violenței. Pe de altă parte, nu există nici libertate, posibilitatea de a alege și nici individualitate. Fiind tratați cu o injecție zilnică, oamenii sunt transformați genetic pentru a nu simți vreo emoție, și nu pot percepe nici culorile. Acest mediu controlat științific preîntâmpină orice distrincție vizuală, care ar putea să stimuleze simțurile și să altereze ordinea acestei lumi utopice. Comunitatea trăiește, așadar, în case identice, haine identice, având structuri familiale identice. Copiii sunt concepuți și născuți de Născătoare, pentru a fi apoi repartizați unor unități familiale, în fiecare lună decembrie a fiecărui an. Fiecare aniversare este, așadar, comună tuturor copiilor și fiecare prag de vârstă (Nouar, Optar, Doișpar) este sărbătorit în comunitate, primind daruri și însărcinări similare, fără ca nimic să se schimbe. Spre exemplu, când o fetiță devine Nouară, are dreptul să își scoată fundițele din păr și primește în dar o bicicletă. Până atunci, nu are voie nici să meargă cu bicicleta altuia (o regulă care este încălcată pe ascuns, dar foarte puțin) și nici să renunțe la fundițe. Uman = Diferit Familiile din această societate neobișnuită sunt coordonate de Consiliul Bătrânilor, care alocă unui bărbat o femeie, dar cei doi nu pot concepe împreună cei doi copii permiși pe unitate familială. Doar femeile cu meseria de născătoare sunt cele care concep copiii, pentru ca apoi unitatea familială să poată aplica, pentru a i se aloca fiecare copil. Unitatea familială încetează să mai existe după ce șia atins scopul, acela de a crește copiii întrun mediu controlat, iar când copiii ajung adolescent, trebuie să-și uite părinții. Motivul pentru care a fost uniformizată societatea: Atunci când oamenii sunt lăsați să aleagă, ei aleg prost. 78

79 CERCUL DE LECTURĂ Totul, de la întâlnirea de dimineață în care Familia își descrie visele, până la modalitatea mecanică de a cere și accepta scuzele; de la activitățile zilnice obligatorii, orele de voluntariat, până la călătoriile zilnice cu bicicleta; de la obligația de a mânca întreaga hrană, până la importanța politeții și a păstrării distanței față de cei din jur (niciodată un om nu este întrebat un detaliu intim), conturează o societate distopică şi ternă a viitorului, în care oamenii nu mai au niciun fel de sentiment sau emoţie. Ne aflăm în fața unei lumi false și schematice, în care sentimentele sau acțiunile autodeterminate nu mai sunt posibile; unde independența și libertatea nu există. Ba mai mult, nu există nici măcar zăpadă, dealuri sau strălucirea soarelui, nu există durere sau vis adolescentin, totul este Uniform și lipsit de imaginație: controlul Climei. Zăpada îngreuna creșterea legumelor și limita perioadele agricole. Iar vremea imprevizibilă făcea ca transporturile să fie uneori aproape imposibile. N-a fost un lucru practic, așa că s-a perimat când am trecut la Uniform. La fel și dealurile, adăugă bătrânul. Din cauza lor, transportul bunurilor avea de suferit. Camioane, autobuze toate erau încetinite. Așa că Uniform?! Jonas locuieşte împreună cu familia lui într-o comunitate idilică, liniştită şi paşnică, în care viitorul fiecărei persoane este atent stabilit, încă din copilărie. Regulile stricte, de la care nimeni nu se abate, ghidează mersul vieţii în comunitatea armonioasă, sigură şi ordonată, iar fiecare om este mulţumit de rolul care i-a fost desemnat în societate. Liderii comunităţii, Bătrânii, aleg pentru fiecare persoană în parte partenerul alături de care îşi va petrece viaţa, copiii care îi vor fi încredinţaţi şi momentul în care va fi eliberată în Altundeva. Trecutul nu există, viitorul este dinainte stabilit, fiecare emoţie şi sentiment este lipsit de intensitate, iar suferinţa, violenţa şi teama sunt de mult uitate. O lume monocromă, în care clima şi temperatura sunt controlate, conflictele sunt suprimate înainte de a izbucni, totul este Uniform, iar libertatea nu există. Societatea în care Jonas trăieşte nu evoluează şi nu se schimbă, stagnează, împietrită de reguli şi privată de alegeri, se pierde în încercarea de a crea fiinţe desăvârşite şi o lume perfectă, de a elimina tot ceea ce este diferit şi tot ceea ce ne face umani. Jonas se află în fața celui mai important prag, cel al Doișpearilor, în care va fi hotărât, de către Adunarea Bătrânilor, destinul său, viitorul său. La această ceremonie, fiecare copil trece un prag psihologic, cel în care devin învățăcei, apoi adulți. Fiecare dintre ei va primi o însărcinare, care îi va călăuzi în viața de adult, fie că vor fi Ingineri, Născătoare, Director de Recreații (cum e cazul lui Asher, prietenul lui Jonas), sau Muncitori. Nu este posibil să refuzi, pentru că, până la urmă, fiecare primește însărcinări în urma unor studii individuale secrete, care descoperă talentul sau apetența pentru una sau alta. În cadrul ceremoniei doișpearilor, Jonas este ales să devină următorul Primitor de memorie, cel care 79

80 CERCUL DE LECTURĂ va păstra toate amintirile omenirii, toată suferinţa, durerea, fericirea şi pierderile îndurate de oameni de-a lungul istoriei, cea mai respectată poziție din comunitate. Jonas începe să fie pregătit de actualul Păstrător al Amintirilor, cunoscut sub numele de Dăruitorul, un om blând, dar ciudat, care duce pe umerii săi povara amintirilor. Încetul cu încetul, lecțiile cu Dăruitorul încep să-l izoleze pe Jonas de prietenii săi, mai ales când începe să învețe despre bucuriile și plăcerile, dar și despre durerile, tristețe, războiul și moartea din lumea reală. Pe măsură ce i se dezvăluie secretele întunecate al Comunității, Jonas începe să înțeleagă că lumea în care trăiește este distopică de fapt, și că, privând-o de amintiri, oamenii nu vor cunoaște niciodată fericirea dacă nu au fost lăsați să cunoască durerea. Povara pe care Jonas este silit să o ducă este copleşitoare şi şocantă şi îi dezvăluie o multitudine de noi sentimente, trăiri şi experienţe. Lumea pe care o descoperă în amintirile pe care Dăruitorul i le împărtășește, îi schimbă percepţia asupra vieţii şi îl modelează, făcându-l să se îndoiască de regulile societăţii în care trăieşte, de cei apropiaţi lui şi de justeţea deciziilor luate de liderii comunităţii. Inteligent, curios, blând şi curajos, Jonas este un personaj de care cititorul se ataşează cu uşurinţă, un băiat puternic, care se răzvrăteşte împotriva lucrurilor pe care le consideră greşite şi care alege să piardă totul, pentru a salva o singură ființă. Rând pe rând, Jonas descoperă fericirea și plăcerea, copilăria și lucrurile simple (precum sania, zăpada sau plajele), dar și durerea, singurătatea și nefericirea, războiul sau moartea. Fiecare amintire care îi este dăruită îi aduce plăcere sau durere, fizică și psihică, pentru că întregul proces înseamnă trasformarea cu adevărat a omului care Primește. Odată cu aceste experiențe, Jonas capătă o altă conștiință, de persoană care înțelege lumea, spre deosebire de cei din jur, încuiați în propria lume strictă; să nu uităm că Jonas are și alte drepturi față de ceilalți, reguli stabilite încă de când a primit însărcinarea: Din acest moment, ești scutit de regulile cu privire la proasta creștere. Poți să pui orice întrebare oricărui cetățean și vei primi răspuns; Din acest moment, ți se interzice să-ți povestești visele; Cu excepția bolilor sau a accidentărilor fără legătură cu pregătirea, nu solicita niciun medicament; Nu ți se permite să depui cerere de eliberare din funcție; Poți să minți. Cu toate acestea, Darul lui Jonas rămâne un volum puternic, care vorbeşte despre consecințele nebănuite pe care le poate avea fiecare alegere şi despre modul în care acestea pot schimba cursul vieții sau chiar al lumii. Finalul deschis şi vag lasă la alegerea cititorului viitorul lui Jonas şi al lui Gabe, permiţându-ne să interpretăm sfârşitul cărții drept un nou început sau ca lipsit de speranţă. 80

81 CERCUL DE LECTURĂ Dacă aţi fi capabili să alegeţi, dacă destinul ar fi în mâinile voastre şi aţi avea posibilitatea de a-l controla, ce aţi alege? O lume în care nu aţi cunoaşte sărăcie, foame, frig, durere, suferinţă; o lume în care nu există război şi catastrofe naturale, în care fiecare persoană are un loc de muncă şi o locuință, o familie şi 1-2 copii? O comunitate în care fiecare locuitor are un rol de îndeplinit, însă fără posibilitatea de triere; în care fiecare stadiu al vieţii este bine organizat, Însă în această lume perfectă, nu veţi avea şansa de a înțelege ce este iubirea, familia şi căldura sufletească. SAU aţi alege un trai independent, neîngrădit, cu libertate de mişcare? Partea proastă va fi că aceste sentimente pozitive de dragoste, afecţiune, de bucurie și frumuseţe, vor veni împreună cu dezamăgirea, trădarea, neputința, josnicia, eşecul, violenţa, ura, boala şi chiar moartea. CE aţi alege? 81

82 CERCUL DE LECTURĂ O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell de Tatoi Isabella, a XI-a B - Roman politic creat în Inițial a fost publicat de Martin Secker&Warburg, Londra, în Prima ediție broșată a apărut la PenguinBooks, Harmondsworth, în De atunci, s-a retipărit de 26 de ori. - Acțiunea romanului are loc într-un viitor distopic, în Londra. - Prezintă o parte din viața intelectualului Winston Smith sub opresiunea guvernului totalitarist al Oceaniei. - Romanul descrie o Mare Britanie posterioară unui război nuclear ipotetic dintre Est și Vest, care ar fi avut loc în anii '50, în care s-a instaurat un regim de tip totalitar, inspirat din stalinism și din anumite elemente ale nazismului. Libertatea de expresie ca atare nu mai există. Toate gândurile sunt minuțios supravegheate, iar imense afișe, care tronează pe străzi, indică tuturor că Big Brother stă cu ochii pe tine. - Receptat încă din 1949 de foarte mulți ca un semnal de alarmă, rămânând și acum departe de a fi doar o distopie învechită. Există voci care afirmă că, odată cu trecerea anilor, el devine tot mai actual. - A imprimat foarte mulți termeni și idei în cultura contemporană, mai ales în limba engleză, de exemplu Fratele cel Mare, dubla gândire, poliția gândirii, Soceng. - Fratele cel Mare stă cu ochii pe tine este un simbol al controlului excesiv, iar adjectivul orwellian este folosit pentru a descrie acțiunile și organizațiile Oceaniei. - Principala figură a romanului, Big Brother( Fratele cel Mare ), a devenit o figură metaforică a regimului polițienesc și totalitar, precum și a reducerii libertăților. - În 2005, publicația Time a clasat romanul 1984 în lista celor mai bune romane și nuvele englezești din 1923 până în acel an. În listă se găsește și celălat roman faimos al lui George Orwell, Ferma animalelor. Rezumat Primul capitol începe cu portretul Fratelui cel Mare care stă cu ochii pe tine expresie al cărei dublu sens e lesne de sesizat: Fratele cel Mare te protejează, se interesează 82

83 CERCUL DE LECTURĂ mereu (îi pasă) de soarta ta, însă, în același timp, tu nu poți face nimic fără ca el să nu știe: te supraveghează clipă de clipă. În afară de afișele imense prezente pe toate blocurile, clădirile instituțiilor, panourile, mai există și tele-ecranele, care neîncetat transmit și receptează simultan sunete și imagini. În fiecare încăpere inclusiv în camerele apartamentelor există câte un tele-ecran, care poate fi dat mai încet, dar niciodată oprit. Nu doar prin mijloace tehnologice însă, ci și în mod direct, prin membrii unor instituții specializate, are loc supravegherea: patrulele de poliție, zburând în elicoptere la mică înălțime, își bagă nasul prin casele oamenilor, și, mult mai de temut: Poliția Gândirii. Așa cum se întâmplă și în Ferma animalelor (editată cu trei ani mai devreme, în 1946), valorile sunt răsturnate: RĂZBOIUL ESTE PACE, LIBERTATEA ESTE SCLAVIE, IGNORANŢA ESTE PUTERE. Asemenea romanului A Brave New World a lui Huxley, se încearcă eliminarea sentimentelor cel puțin a celor pozitive. Unul dintre numeroasele exemple ar fi acela că Orwell vorbește despre Liga Tineretului Anti-sex, iar în romanul lui Huxley apărut zece ani mai târziu, în 1958 copiii nu se nășteau pe cale naturală, ci prin clonare. Pentru un mai bun control al minții (celorlalți), până și limba este modificată, engleza fiind înlocuită cu Nouvorba. Dacă avem sau nu acces la concepte în lipsa unor cuvinte sau expresii care să le denumească, aceasta este o problemă încă dezbătută în cadrul psihologiei, filosofiei minții și filosofiei limbajului (ultimele două aflate în strânsă legătură), însă poziția 83

84 CERCUL DE LECTURĂ lui Orwell este evidentă: el pornește de la presupoziția care infirmă ipoteza posibilității de a gândi în lipsa cuvintelor corespunzătoare: Nu vezi frumusețea desființării cuvintelor? Tu nu știai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade în fiecare an?! [ ] Nu înțelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârșit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orișicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu sens strict definit și cu toate celelalte sensuri secundare șterse și uitate. [ ] Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă «Libertatea este sclavie», când însuși conceptul de libertate va fi abolit? (pp ). Stereotipia este conturată puternic toate produsele de larg consum se numesc Victoria (denumirea e înlocuită de Huxley cu numele Ford), cărțile proaste (scrise de mașini), filmele de aceeași factură au rolul de a menține nivelul de educație și de inteligență cât mai scăzut în rândul claselor de mijloc. Personajul principal masculin, Winston Smith, începe să țină un jurnal (deși știe că acest lucru e interzis, chiar dacă nu prin vreo lege scrisă). El detestă Partidul și este (într-o oarecare măsură) conștient de ororile provocate de conducere, dar se poartă asemenea tuturor celorlalți, indiferent că aceștia îmbrățișează ori nu doctrinele, ideologia general impusă, nelăsând să se vadă din comportamentul său nicio urmă de nemulțumire. Deși Winston este diferit de majoritatea celorlalți, viața pe care este obligat să o trăiască își lasă o amprentă puternică și asupra personalității lui: scrie cu greu în jurnal, povestind frânturi din seara precedentă, când a fost la un film foarte bun, film de război cu femei terifiate și un braț de copil zburând sus, sus, sus. Publicul era încântat și aplauda; s- au auzit însă câteva proteste, dar acestea veneau din partea prolilor. Cei care au început brusc să facă gură și să țipe că n-ar fi trebuit să arate așa ceva, nu de față cu copiii au fost scoși din sală, însă probabil că nu au pățit nimic, căci cui îi pasă ce zic prolii?. Dacă ar fi fost vorba de membri ai Partidului ar fi fost cu siguranță omorâți, iar existența lor, ștearsă până la ultima urmă palpabilă din memoria celorlalți. Zilnic, la ora unsprezece, toți oamenii inclusiv cei care ocupă funcții destul de importante în cadrul Partidului Interior (cum ar fi cazul lui O Brien) își întrerup orice altă activitate pentru a participa, în grup, la Cele două minute de ură, în care, pe câte un teleecran imens amplasat în holul principal al fiecărei clădiri, apare figura lui Emmanuel Goldstein, inamicul numărul unu al Partidului, iar cei care asistă se exteriorizează vehement, stăpâniți de sentimente care alunecă dinspre frică spre mânie, apoi ură. Chiar și Winston care îl simpatizează în secret pe Goldstein doar mimând inițial aceeași adversitate împărtășită de ceilalți, se lasă dus de val (sau poate e vorba de hipnoză în masă), surprinzându-se în final că strigă cu ură și gesticulează furios spre figura de pe tele-ecran. Prin aceste două minute de ură, se urmărea atât amplificarea celor mai negative sentimente umane, cât și menținerea trează a atenției asupra inamicului (intern: Goldstein, și extern: 84

85 CERCUL DE LECTURĂ Eurasia, cu care acesta se spune că ar fi colaborat, iar Oceania, aflată sub guvernarea Fratelui cel Mare, ar fi fost în război): inamicul există, este activ, iar Partidul luptă pentru a-și proteja poporul. Pe Goldstein nu îl văzuse nimeni niciodată (mai târziu, pe parcursul romanului, se lasă chiar de înțeles că el nici măcar nu ar exista), dar se tot vorbește despre organizația lui secretă și misterioasă, Frăția, la fel de vicleană și de temut ca Secta Orbilor din capitolul al treilea (Dare de seamă despre orbi) al cărții lui Ernesto Sábato, Despre eroi și morminte. El e pretextul atât pentru nenumăratele arestări făcute de Poliția Gândirii, cât și pentru a arunca vina asupra unui singur dușman: unul singur care nu vede Adevărul, ceilalți fiind doar victime nefericite ale acestui nebun puternic și viclean. Relevant este și pasajul în care apar pentru prima oară copiii familiei Parsons (familie vecină cu Winston în Blocul Victoria), de mici adepți înflăcărați ai Partidului și ai practicilor drastice și violente exercitate de Poliția Gândirii (urmând, mai târziu, să-și denunțe chiar tatăl ca fiind criminal al gândirii ). Orwell nu alocă un spațiu foarte larg subiectului, însă pasajele sunt relevante, aproape terifiante. O paralelă foarte interesantă poate fi făcută cu filmul The Wall (1982), al celor de la Pink Floyd, care acordă o deosebită atenție temei educației. În capitolul următor, întâlnim una dintre frazele cheie ale cărții, una dintre ideile care fundamentează teoria lui Orwell cu privire la puterea extraordinară a regimurilor totalitare: Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul. În funcție de interesele Partidului, orice urmă a vreunui eveniment, lucru (articol de ziar, carte etc.) ori persoană poate lua calea găurilor de memorie, ajungând scrum și fiind cu desăvârșire uitat sau înlocuit cum se întâmplă în cazul dușmanului, respectiv al aliatului de război al Oceaniei: rolul era schimbat odată la câțiva ani între Eurasia și Estasia, dar totul ca și cum alianța, respectiv adversitatea, ar fi durat de o veșnicie, fiind neschimbate și imposibil de schimbat vreodată. Despre perioada de dinainte de revoluție de dinainte de Era Fratelui cel Mare nimeni nu are amintiri clare și nici nu poate ști cât e adevăr și cât fantezie din ceea ce se scrie în manualele și cărțile de istorie. E ca o ecuație cu două necunoscute. Exasperantă e și sărăcia, care generează mizerie și boală. Conducerea nu se află în imposibilitatea de a asigura un nivel de trai ceva mai ridicat, însă are tot interesul să nu o facă. Dacă există vreo speranță ea stă în proli scrie Winston în jurnal, amintindu-și o experiență sexuală cu o femeie bătrână într-un cartier al prolilor, care avusese loc cu vreo trei ani în urmă. Prolii (aproximativ 85% din populația Oceaniei) nu erau îndoctrinați, nici supravegheați ( Prolii și animalele sunt liberi spunea o lozincă a Partidului), însă trăiau 85

86 CERCUL DE LECTURĂ într-o mizerie și sărăcie îngrozitoare, nefiind conștienți de forța lor. Cei din Partid sunt atât de strict supravegheați, încât nu au cum să se organizeze în grupuri, și nici măcar nu pot avea încredere pentru a-și exprima eventualele păreri neortodoxe. Durabilitatea sistemului stă tocmai în teroare, ca și în Sărbătoarea Țapului, unde Mario Vargas Llosa vorbește despre regimul Trujillo din Republica Dominicană: Tu mă furi pe mine? Chrinos săltă din nou în scaun și fața lui cenușie se înnegri. Clipea din ochi, speriat. Ce spuneți Șefule? Dumnezeu mi-e martor Știu bine că nu îl liniști Trujillo. Și de ce nu furi, mă rog frumos, în ciuda puterii tale de a face și de a desface? Din loialitate? Se prea poate. Dar, înainte de toate, de frică. Știi bine că dacă mă furi și te descopăr că m-ai furat, teaș da pe mâna lui Johnny Abbes, care te-ar duce la închisoarea La Cuarenta, te-ar așeza pe Tron și te-ar carboniza, înainte de a te arunca la rechini. Chestiile astea sunt pe placul imaginației înfierbântate a șefului SIM și a echipei care a format-o. De-asta nu mă furi. Și deasta nu mă fură nici directorii, administratorii, contabilii, inginerii, veteranii, șefii de echipă, etcetera, etcetera, ai companiilor de care te ocupi tu. De-asta sunt punctuali și eficienți, deasta au prosperat și și-au înmulțit întreprinderile, transformând Republica Dominicană într-o țară modernă și prosperă. Ai înțeles? Perfect Șefule tresări încă o dată Constituționalistul Bețivan. Aveți perfectă dreptate. În schimb continuă Trujillo, de parcă nu l-ar fi auzit, ai fura cât ai putea de mult dacă n-ai munci pentru familia Trujillo, ci pentru familiile Vicini, Valdez sau Armenteros. Și ai fura și mai mult încă, dacă întreprinderile ar aparține statului. Atunci chiar că ți-ai umple buzunarele (pp ). În finalul primei părți (dintre cele trei în care este structurat romanul), este descrisă o lungă plimbare pe care o face Winston prin cartierele prolilor, univers de care se simte tot mai atras de când și-a spus că aceștia ar fi singura speranță. De reținut din acest pasaj sunt trei momente: în urma unei explozii datorate căderii unei rachete în imediata lui apropiere, Winston dă peste o mână retezată de la încheietură, pe care, fără să ezite, o împinge cu piciorul spre marginea străzii. Deși lucid într-o mai mare măsură decât mulți dintre cei printre care trăia, își pierduse și el ca urmare a peste treizeci de ani în care Regimul controla faptele, gândurile și sentimentele fiecăruia aproape total sensibilitatea. Atenția lui ca și un scurt comentariu pe care îl face doar pentru sine se îndreaptă asupra unui grup de trei bărbați care discutau cu înflăcărare despre Loterie. Cifrele de câștig declarate oficial de altfel sume imense nu erau niciodată cele reale, însă important era faptul că prolii aveau un motiv pentru a trăi; mai exact, atenția le era oarecum distrasă de la mizeria și neajunsurile în care trăiau (singurele distracții ale prolilor, în afară de Loterie, erau berea ieftină și articolele pornografice editate și distribuite în acest scop de Partid). 86

87 CERCUL DE LECTURĂ Un ultim episod din plimbarea lui Winston o constituie vizita sa la anticariatul de unde, cu ani în urmă, își cumpărase caietul devenit ulterior jurnal, însă acest fragment nu are relevanță decât pentru firul narativ al povestirii, în vederea unor evenimente care urmează. Până atunci însă, văzând un bătrân, care prinsese cu siguranță perioada de dinainte de Revoluție, de dinaintea Erei Fratelui cel Mare, intrând într-un bar (cârciumă, în argoul prolilor), îl urmează sperând să obțină răspunsuri la numeroasele întrebări pe care și le punea referitor la vremea uitată (când el era încă un copil). Însă concluzia la care ajunge, în urma discuției cu bătrânul, e aceea că puținii oameni rămași în viață care să fi cunoscut istoria și altfel decât din actualele manuale școlare erau prea senili pentru a-l putea lămuri. Partea a doua a cărții începe cu prefigurarea unei povești de dragoste dintre Winston și Julia, neînsemnat membru al Partidului Exterior, pe care el o suspecta inițial de spionaj din partea Poliției Gândirii, care-i strecoară, într-un context favorabil, un bilețel cu mesajul Te iubesc și cu care reușește chiar să stabilească o întâlnire într-un loc unde nu erau supravegheați. Așa cum sensibilitatea îi era într-o mare măsură atrofiată (vezi pasajul cu descrierea unui film foarte bun, ori a celui cu mâna sfârtecată de la încheietură), nici instinctul sexual al lui Winston nu era cel al unui om normal: ajunși într-o pădure loc fără tele-ecrane, ori microfoane: O trage în jos, să se întindă împreună pe iarbă, iar ea nu i se împotrivește deloc; poate face cu ea ce-i trece prin cap. Dar adevărul este că nu-și poate defini vreo senzație fizică; își dă seama de atingere și atât. Nu simte nimic altceva decât neîncredere și mândrie. Îi pare bine de ce face dar nu are nici o dorință fizică (pag. 154). Acesta era și unul dintre obiectivele Partidului, pentru că atunci când te regulezi, îți consumi energia și pe urmă te simți fericit și ți se rupe de-orice altceva (pag 169). Și dacă sexualitatea nu poate fi reprimată cu totul, atunci ea este transformată într-o practică animalică, trivială, care privită intrinsec repugnă (Datoria față de Partid, după cum se spunea în școli) și permisă doar între soț și soție (cu toate că se tolerează parțial și sexul cu prostituatele din lumea prolilor); ceva asemănător se întâmplă și cu instituția familiei. Ea este permisă, chiar încurajată, de asemenea, dragostea părinților față de copiii lor. Pe de altă parte însă, copiii sunt sistematic montați împotriva părinților și învățați să-i spioneze și să raporteze orice formă de deviație de la linie. Familia a devenit nici mai mult, nici mai puțin decât un auxiliar al Poliției Gândirii, o metodă prin care tot omul trăiește, zi și noapte, înconjurat de niște turnători care-i cunosc orice intimitate (pag. 170). 87

88 CERCUL DE LECTURĂ Winston și Julia nu rezistă tentației de a închiria o cameră doar pentru ei doi, un interior unde să nu fie supravegheați de nimeni. Închiriază camera de deasupra anticariatului din zona prolilor, în care Winston mai intrase de două ori până atunci. La scurt timp după aceea, O Brien îl invită pe Winston la el acasă, pretextând că intenționează să-i împrumute ultima ediție a Dicționarului de Nouvorbă. Acesta se duce împreună cu Julia, iar O Brien (după ce închide tele-ecranul, ceea ce le este permis doar membrilor Partidulului Interior) îi asigură că Frăția există, este activă, și-i promite să-i trimită o carte scrisă de Goldstein însuși (cartea Teorie și practică în colectivismul oligarhic, din care este prezentat un fragment de de pagini, reprezintă în mod explicit viziunea lui Orwell asupra istoriei sub aspect socio-politic). La scurt timp după, Julia și Winston sunt arestați de Poliția Gândirii (în spatele unui tablou din camera închiriată fiind amplasat un tele-ecran). Winston este torturat luni întregi, cedează deși nu foarte ușor în fața torturilor, căzând și fizic și psihic. Anchetatorul principal este O Brien însuși, care-i mărturisește că de șapte ani îl avea sub observație, că el însuși, împreună cu alți câțiva membri ai Partidului Interior, scriseseră cartea atribuită lui Emmanuel Goldstein, și că atât puterea, cât și exercitarea puterii prin mijloace cât mai brutale constituie pentru Partid scopuri în sine. De la simplul fapt de a mărturisi, sub tortură, crime reale și imaginare, cei arestați, fără excepție, ajung sa accepte la nivel rațional ideologia Partidului, iar în final, chiar și sentimentele sunt iremediabil atrofiate ori modificate, devenind pe deplin ortodoxe. Până la urmă, atât Winston cât și Julia sunt vindecați și eliberați; după un timp, ei se și reîntâlnesc (de această dată întâmplător, însă fără a se mai ascunde, căci, odată ieșiți din Ministerul Iubirii, de pe mâna agenților Poliției Gândirii, ei nu mai prezintă niciun interes pentru Partid), însă dragostea lor unul pentru celălalt fusese distrusă definitiv. Winston și Julia sunt psihic zdrobiți, spălați pe creier, lobotomizați... În ultima scenă, Winston joacă de unul singur una din interminabilele partide de șah de la Cafeneaua Castanilor, ultima escală pentru vinovații de crimă-gândit, înainte de vaporizare. În sfârșit, el se simte complet vindecat, atunci când, în urma anunțării unei 88

89 CERCUL DE LECTURĂ mari victorii pe frontul din Africa, realizează ce ticăloșie făcuse, și ce pierdere fusese pentru el să nu înțeleagă atâta timp! Ah, cu câtă încăpățânare s-a exilat de unul singur de la pieptul iubitor [ ] Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârșit. A câștigat bătălia cu el însuși. Îl iubește pe Fratele cel Mare! (pag. 365). Concepte cheie ale romanului A.Structura de clasă Fratele cel Mare Fratele cel Mare este masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi (pag. 258). Este mai ușor să concentrezi sentimentele maselor spre o singură persoană (fie ea și imaginară), decât spre un grup destul de numeros. Fratele cel Mare nu fusese văzut niciodată; cu siguranță că nici măcar nu fusese pseudonimul vreunuia dintre liderii inițiali ai revoluției, însă luase naștere odată cu Partidul, și nu va muri niciodată (cel puțin atât cât Partidul va continua să existe). Emmanuel Goldstein fusese poate unul dintre primii membri ai Partidului Interior, a cărui mentalitate era mult prea liberală, și de aceea fusese exclus. La fel de bine este posibil ca el nici să nu fi existat vreodată, și să fie pură invenție a Partidului. Cert este însă că Emmanuel Goldstein era (omolog Fratelui cel Mare) ținta furiei și a sentimentelor de ură ale maselor. Prezentat ca inamicul numărul unu al Oceaniei, el era totodată și o unealtă a Partidului, care, neoficial, și păstrând anumite limite, chiar încuraja erezia (gândirea neortodoxă), căci Ascultarea nu ajunge. Dacă nu-l faci (pe om) să sufere, cum poți fi sigur că ascultă de voința ta și nu de-a lui? Puterea constă în a-l umili și a-i provoca durere. Ai putere atunci când rupi conștiința omului în bucăți, iar bucățile vii le rearanjezi în forme noi, pe care tu însuți le hotărăști (pag. 329). Partidul Interior sub două procente din populația Oceaniei (adică șase milioane de membri) constituie clasa cea mai înaltă a societății. Cei privilegiați din punct de vedere al condițiilor de viață, dar, în primul rând, cei care dețin puterea. Aderarea în rândurile Partidului Interior nu se face după criteriul eredității, ci în funcție de rezultatul unui examen care se susține la șaisprezece ani. Nu există discriminări rasiale, și nici favorizați în funcție de regiunea în care s-au născut ori în care trăiesc. Partidul nu are interesul să-și perpetueze sângele, ci să se perpetueze pe sine însuși. Nu contează cine anume exercită puterea, atâta timp cât structura ierarhizată a societății rămâne mereu aceeași (pag. 260). Partidul Exterior Sub Partidul Interior urmează Partidul Exterior, pe care, dacă socotim Partidul Interior drept creierul Statului, îl putem ușor asemui cu brațele acestuia (pag. 258). Partidul Exterior constituie aproximativ cincisprezece la sută din populația Oceaniei, reprezentând un fel de clasă de mijloc a societății. Membrii Partidului Exterior, în general funcționari în cadrul vreunuia dintre ministerele Oceaniei, au un nivel de trai mult inferior 89

90 CERCUL DE LECTURĂ membrilor Partidului Interior, și ceva mai ridicat decât al prolilor, însă, spre deosebire de aceștia din urmă, ei sunt sub permanentă supraveghere și veșnic în atenția Poliției Gândirii. Prolii (cei de jos), aproape optzeci și cinci la sută din populația Oceaniei, sunt în mare parte analfabeți și îndeplinesc munci fizice plătite cât se poate de prost. În ciuda numărului mare pe care-l alcătuiesc, ei nu reprezintă un pericol pentru Partid, căci nici măcar nu sunt conștienți de forța lor; din acest motiv ei nici nu sunt prea strict supravegheați, ori prea aspru pedepsiți atunci când încalcă vreuna din legile, scrise ori nescrise, ale Oceaniei. Într-un singur caz ar putea proletarii să devină periculoși, și anume dacă progresul tehnologic ar face necesară educarea lor la un nivel superior; dar, din moment ce concurența militară și comercială a dispărut, nivelul de educație al maselor este, de fapt, în scădere (pag. 260). B. Ministerele Oceaniei Ministerul Păcii/Minipax: se ocupă de tot ceea ce are legătură cu războiul Ministerul Adevărului/ Minadev: responsabil cu falsificarea continuă a trecutului, cu presa, literatura și filmele distribuite membrilor Partidului și proletariatului. Ministerul Abundenței/ Minabund: cel care raționalizează toate bunurile de larg consum, de la alimente, țigări, alcool, până la șireturi de pantofi și lame de bărbierit. Ministerul Iubirii/ Miniiub: în atribuțiile căruia, pe lângă cele două minute de ură, intră și torturile fizice și psihice, în urma cărora toți cei arestați mărturisesc crimele (reale și imaginare), unii sunt împușcați, însă, fără excepție, toți sunt vindecați de care ține și Poliția Gândirii/Gândipol. C. Războiul Cele trei mari puteri: Oceania, Eurasia și Estasia sunt mult prea echilibrate ca forță pentru a se putea pune problema cuceririi vreuneia dintre ele de către celelalte (chiar dacă s-ar alia două contra uneia singure). În plus, economia fiecăreia este una închisă, astfel încât nici 90

91 CERCUL DE LECTURĂ motivația financiară nu mai există. Principalul scop al războiului modern este acela de a consuma produsul mașinii fără a ridica nivelul de trai. [ ] Într-o lume în care fiecare ar fi muncit puține ore pe zi, ar fi posedat o mașină ori chiar un avion, într-o astfel de ipotetică lume, forma cea mai evidentă, și poate cea mai importantă de inegalitate ar fi dispărut. Până la urmă, o societate ierarhizată, nu este posibilă decât bazată pe sărăcie și ignoranță. [ ] esența războiului constă în distrugere. (pag ). D. Nouvorba Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare a concepției despre lume și obiceiurile mentale proprii adepților devotați ai SOCENG-ului, ci, în același timp, de a face imposibil orice alt mod de gândire. Intenția este ca, atunci când Nouvorba va fi adoptată, o dată pentru totdeauna, iar Vechivorba uitată, o idee neortodoxă adică o idee divergentă față de principiile SOCENG-ului să fie literalmente de neconceput, cel puțin în măsura în care gândirea se bazează pe cuvinte. (pag. 368). Derivată din engleză, și devenită limba oficială în Oceania, se împarte în trei categorii de cuvinte, categorii diferențiate pe baza modului de formare a cuvintelor: Vocabularul A conține cuvintele cele mai uzuale, majoritatea păstrând forma lor inițială din limba engleză, însă sensul lor este foarte strict delimitat(cuvântul lovitură descrie impactul fizic dintre două corpuri, și în niciun caz nu poate fi inclus în expresii de genul lovitură de stat, ori lovitură cu bătaie lungă referitor la o idee, atitudine etc.). Vocabularul B se compune din cuvintele cu sens politic, majoritatea fiind compuse prin alăturarea radicalelor a două cuvinte din vechivorbă cu sens opus ori, cel puțin, total diferit; în mai toate cazurile, au cel puțin două sensuri, care diferă în funcție de atitudinea pe care o ai față de interlocutor ( a macavorbi are sens laudativ, atunci când expresia este asociată unei persoane cu gândire ortodoxă, și acuzator în sens contrar, în ambele cazuri desemnând o lungă înșiruire de cuvinte prin care să nu se afirme absolut nimic). Mai toate cuvintele se subordonează conceptului de dublugândit. Vocabularul C este compus exclusiv din expresii tehnice și științifice, fiind, ca număr de cuvinte, mai redus decât celelalte două. Textele autorilor Shakespeare, Swift, Byron, Milton, Dickens, ca și textele tehnice și științifice, se aflau într-o dificilă etapă de traducere în nouvorbă, plănuindu-se încheierea adoptării nouvorbei pentru anul E. Dublagândire Cuvântul din Nouavorbă care corespunde cel mai bine conceptului de dublugândit, este negrulalb și reprezintă capacitatea de a stoca în minte, concomitent, două convingeri 91

92 CERCUL DE LECTURĂ care se exclud reciproc, și de a le îmbrățișa pe amândouă în același timp. Un gânditor al Partidului știe în ce direcție trebuie să-și modifice amintirile; prin însuși acest lucru, el este conștient că joacă feste realității, dar, prin intermediul dublugânditului, el se și asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie și conștient, altminteri nu s-ar desfășura cu precizia necesară, și inconștient, altfel ar atrage după sine un sentiment de falsitate la început, apoi de vinovăție. (pag. 265). Cuvântul cheie este aici: negrulalb. Similar multor cuvinte din Nouavorbă acest cuvânt deține două semnificații mutual contradictorii. Aplicată unui opozant (de Partid, n.t.), semnifică obișnuința de a susține fără reținere că negrul este alb, în contradicție cu faptele reale. Aplicată unui membru de Partid, semnifică o dorință loială de a spune ca negrul este alb atunci când disciplina de partid o cere. Dar înseamnă de asemenea abilitatea de a crede că negrul este alb și de a uita că cineva a crezut vreodată contrariul. Acest lucru necesită o continuă alterare a trecutului, făcută posibilă de către sistemul gândirii care cuprinde cu adevărat tot ceea ce rămâne, și care este cunoscut în Nouavorbă ca și dublăgândire. Dublagândire este de fapt puterea de a păstra două credințe contrare în mintea cuiva în mod simultan, și amândouă să fie acceptate. (Partea a II-a, Cap. IX - Teoria și Practica Colectivismului Oligarhic - Emmanuel Goldstein). Analiză - totalitarismul prezentat în forţele cele mai acute; - prezenţa multor paradoxuri ( Libertatea este sclavie, Ignoranţa este libertate - prolii care puteau face orice, nefiind urmăriţi de sistem etc.); - în acest sistem totalitar domină ura, aceasta fiind un sentiment direcţionabil (Iubirea nu poate fi direcţionată!); - Winston încearcă recuperarea istorică (asemenea cronicarilor) prin păstrarea jurnalului: fără asumarea trecutului, nu existăm; popoarele fără trecut sunt lăsate în voia vântului; cele mai puternice state sunt tocmai acelea care îşi cunosc şi asumă originile; - se face apel la conceptul de memorie genetică, ancestrală (amintiri de la Adam şi Eva); - cartea lui Emmanuel Goldstein: catehism satanic; - procesul de tortură consta în: bătăi, umilire (distrugerea respectului de sine) şi confruntarea cu cea mai mare frică personală (momentul când Winston renunţă la ultimul său reper, Julia); - sfârşitul surprinde aderarea la noua ideologie: resemnare, prin care supravieţuieşti fără să trăieşti. 92

93 CERCUL DE LECTURĂ Cireşarii de Ion Alexandru Leonard, a VI-a C Titlul Cireşarii marchează faptul că toți cei cinci eroi parcurg un drum lung împreună, dar în final, maturizaţi fiind, ei se despart, asemenea florilor de cireș ce își trăiesc viața la lumina soarelui de primăvară, dar atunci când devin fructe și se coc, zboară în vânt, rămânând în mintea oamenilor doar un vis frumos. Autorul a ales cireşul, deoarece el înfloreşte primăvara, care este anotimpul copilăriei, ceea ce semnifică faptul că ei se adună şi se organizează împreună ca şi copii, care sunt dornici de aventură. În continuare, cireşul face fructe vara, care este anotimpul adolescenţei, ceea ce semnifică faptul că distracţia şi veselia nu pot dura la nesfârșit, deoarece, ei fiind adolescenţi, încep să se întrebe: Eu ce o să fac în viaţă? Ce peșteri - labirint mă așteaptă? Oare ce îmi arată harta vieții, unde mă va duce?, iar căutarea de comori devine o pierdere de timp, ei începând să își dorească să se deschidă spre alte aventuri. De asemenea, observăm că romanul devine un bildungsroman, adică un roman de formare, de inițiere, prezentându-ni-se cum au reuşit ca, din nişte copii obișnuiți, să devină recunoscuţi de toţi oamenii. Dar drumul lor spre faimă a fost împovărat de diverse probe, prin urmare, toţi trec prin diverse procese de iniţiere, ca personajele de basm, precum în capătul peşterii, când Victor a presupus foarte bine că peştera nu se termină acolo, când Petrăchescu s-a deghizat în fantomă şi voia să-i sperie pe copii etc. Fără aceste momente, ei nu se maturizau, nu se descopereau și nu înțelegeau că fiecare pas e de fapt o evoluție. Așa cum mugurele devine floare de cireș, iar floarea devine fruct. Astfel, titlul Cireşarii marchează trecerea prin două etape ale vieţii umane, a unor copii simpli care au ajuns faimoşi, așa cum floarea de cireș, simbol al tinereții, poate fi imagine a purității copilăriei ce devine fruct, rod al propriilor fapte. Până la urmă, toți suntem cireșari!!! 93

94 CERCUL DE LECTURĂ Fahrenheit 451 în ochii celor de a VII-a de Predescu Maria, a VII-a A Opera dorește să transmită un mesaj către cititorii adolescenți, acesta reprezentând faptul că ei nu trebuie să uite de literatură și de importanța ei. Întâmplările se petrec într-un mediu distopic, unde tehnologia predomină, literatura fiind interzisă de către conducere, ce se temea ca oamenii, începând să citească, să-și deschidă ochii și să pornească o reformă împotriva guvernului. Oamenii ajunseseră fără personalitate, toți cu excepția lui Clarisse. Îmi place să o compar cu nuanța de albastru marin dintr-o paletă de culori monotonă, fiindcă sufletul ei ascundea mistere indescifrabile pentru roboții societății. Își folosea carisma deosebită pentru a-și împărtăși misterele cu Montag, cel ce a ajuns influențat de perspectiva fetei. Am admirat-o fiindcă nu îi era frică să contrazică regimul și era diferită, oarecum nepotrivită în mediul anost în care trăia. Găsea cu fascinație plăcerile celui mai simplu și natural lucru, cum ar fi rășina sau mirosul ploii. Am urmărit cu interes și plăcere evoluția lui Montag: din pompierul-robot ce era programat să respecte paradoxul de a aprinde focul în loc de a-l stinge, ajunge un om cu perspectivă proprie, personalitate și îndrăzneală, pentru a schimba sistemul societății în care viețuia. Cu siguranță, Clarisse a fost prima ce i-a zdruncinat mintea, urmată de bătrâna ce a ales să moară împreună cu cărțile sale și de Faber (împreună cu invențiile și poveștile lui). Finalul a fost punctul forte al cărții, acesta a dezvoltat conceptul de carte vie oamenii întâlniți de Montag erau adevărate cărți umane: nu mai erau identificați după nume, ci după capitolele ce sălășluiau în mințile lor sclipitoare de foști profesori universitari. Acest roman a adus lumea distopică la un alt nivel, ea fiind însoțită de un mesaj mișcător pentru cei ce aveau curajul să-l descopere, deoarece perspectiva operei duce, cu siguranță, la o adâncime mai mare decât lasă să se vadă. 94

95 CERCUL DE LECTURĂ de Marin Raluca Maria, a VII-a A Mesajul central al cărții Fahrenheit 451 de Ray Bradbury este pierderea esențelor vieții și neputința oamenilor inculți de a avea control asupra vieții lor. Ray Bradbury a creat un univers distopic, în care cărțile erau arse deoarece sistemul voia să fie superior și să conducă totul. În acea lume, pompierii nu salvau vieți stingând focul, ci ei îl produceau, arzând casele oamenilor prinși că aveau cărți. Aceste legi și noile apariții tehnologice au determinat cetățenii să renunțe la micile frumuseți ale lumii, intrând într-o rutină, în care dependența de tehnologie, droguri și sexualitate triumfa. Oamenii au devenit inculți, astfel putând fi manipulați și ușor controlați, lucru care duce ușor, ușor la pierderea umanității. Am simțit cum această carte prezintă într-un fel cum vom deveni noi, lumea noastră, dacă o să continuăm cu același stil de viață. În zilele noastre, cultura a trecut pe un loc secundar, tehnologia preluând prioritatea pentru fiecare om. Exact asta vrea să ne transmită și cartea: pierderea fericirii adevărate, care duce la rutină, dependență și inferioritate. Ne previne că suntem aproape de o apocalipsă a culturii, că mai avem puțin și ajungem niște simple marionete. Cartea Fahrenheit 451 de Ray Bradbury are la bază urmările lipsei culturii și este asemenea unui avertisment, care vrea să ne prevină asupra pierderii fericirii și a umanismului. de Zarvă Mihai Fabian, clasa a VII-a A Mesajul romanului Fahrenheit 451 de Ray Bradbury este că aceia care conduceau statul interziceau cărțile ca ei să fie mai deștepți decât ceilalți și să-i manipuleze, făcându-i să se uite numai în telefon sau la televizor. Însă, existau oameni care încă iubeau cărțile și spuneau lucruri pozitive despre ele (Faber, Granger) și care l-au îndemnat pe Montag, personajul principal, către o lume a cărților. Cauza interzicerii cititului a fost faptul că oamenii, cu cât citeau mai mult, cu atât deveneau mai deștepți și puteau să fie mai presus decât cei din conducerea statului. Când Montag l-a întâlnit pe profesorul Faber, acesta l-a învățat tainele cititului și faptul că, deși personajele cărții sunt reale sau ireale, ele transmit o morală. De asemenea, Faber i-a spus să citească pe ascuns ca să supraviețuiască. Când Montag l-a întâlnit și pe Granger, i-a fost spus faptul că, deși n-au voie să citească, unii oameni cred că povestea cărții e vie. Granger i-a mai spus 95

96 CERCUL DE LECTURĂ de oamenii din țară, despre cum se comportă fără cărți în ziua de azi ( nu mai socializează decât pe rețelele de acest fel, pe telefon, pe care îl utilizează chiar și pe stradă). Montag nu l-a ascultat pe Faber și le-a citit o poezie prietenilor lui Mildred. După ce s-a citit poezia, ele au plâns. Următoarea zi, Montag, fiind pompierul ce ardea cărți sau case pline cu cărți, a primit o alarmă. Când a mers la adresa unde trebuia să fie, a constatat că era chiar casa lui și aflase că, pe lângă faptul că-i luase foc casa, trebuia să fie arestat pentru ceea ce făcuse. Soția sa, Mildred, l-a părăsit, iar el a fugit și a scăpat de poliție, ducându-se la Granger, în Los Angeles. Mesajul central al romanului Fahrenheit 451 de Ray Bradbury este acela că, în lume, cartea este siguranța păstrării propriei individualități. Oricui era prins că citește i se ardeau cărțile, casa, sau i se dădea pedeapsa cu moartea. Însă ei erau adevărații morți, pentru că, fără lectură, suntem fără imaginație și fără imaginație, suntem ca niște cărți cu paginile arse. Titlul romanului semnifică temperatura la care hârtia ia foc și istoria se preface în scrum. de Hilea Miruna, a VII-a A Cartea Fahrenheit 451 scrisă de Ray Bradbury m-a impresionat foarte mult. Mi-a fost recomandată de o persoană specială și, după ce am citit primele două pagini, mi-a fost imposibil să o las din mână. 96 Mesajul cărții este unul inedit, acela de a nu imita alte persoane și a nu te lăsa manipulat de societatea în care trăiești, de către oamenii ce viețuiesc alături de tine într-un anumit colectiv, ci dimpotrivă, acela de a fi tu însuți. Cartea prezintă o lume utopică din punct de vedere al personajelor operei, dar distopică, după părerea mea. În acea lume, oamenii nu aveau educație obținută din cărți. Făceau tot ce făceau și ceilalți, neavând o personalitate, fiind manipulați de înalta societate, care îi controla cu ușurință, în totalitate. De exemplu, soția eroului nostru, Mildred, nu făcea decât să-i imite pe ceilalți. Conducea repede pe șosea și era dependentă de somnifere și de

97 CERCUL DE LECTURĂ Familia sa, programele televizorului, lucru ce arată că nu avea viață socială. În carte se poate observa o situație paradoxală, pompierii, în loc să stingă focul, îl aprindeau. Mi s-a părut interesant faptul că Montag, eroul, a reușit într-un final să realizeze ceea ce era corect. Faptul că acea femeie bătrână se închisese în casă împreună cu cărțile sale, dându-și singură foc, l-a făcut pe Montag să se întrebe ce era atât de impresionant la acele lucruri, încât să o determine pe aceasta să renunțe la viață, neconcepând un viitor fără cărți. Clarisse a fost de asemenea un factor important în schimbarea mentalității pompierului. Într-un final, Montag a reușit să înțeleagă cât de important e să ai o personalitate, să nu te lași manipulat de societate, lucru care se poate realiza prin carte. În concluzie, cred că această lectură ar trebui să ne pună pe gânduri. Trebuie să înțelegem că lectura ne este cea mai bună prietenă. Prin cărți, devenim puternici, ne clădim o personalitate proprie, astfel încât să nu putem fi manipulați. Această lume din Fahrenheit 451 e aproape de a deveni o crudă realitate chiar și acum. de Andrei Buruiană, a VII-a A Fahrenheit 451 este un roman optimist, Bradbury fiind convins ca umanitatea poate învăța chiar și din cele mai cumplite greșeli, vorbind despre renașterea oamenilor îndobitociți de noul sistem politic. Începutul îl pune pe Montag față în față cu tânăra Clarisse McClellan, ale cărei idei îl fac să observe pentru prima dată viitorul distopic în care trăiește. Avem dea face cu o umanitate decadentă, cu ochii holbați la televizoare uriașe, atenți doar la filme, emisiuni sau știri de ultimă oră, sau pur și simplu bârfind cu rudele pe ecran, oamenii au renunțat cu desăvârșire la emisiunile intelectuale, iar cărțile sunt văzute ca o cauză de confuzie și, ca atare, o sursă de disconfort. Aflăm că străzile sunt pustii, majoritatea populației fiind închisă în casă, cu ochii în ecrane. 97

98 CERCUL DE LECTURĂ Montag o întâlnește pe Clarisse, pe una dintre aceste străzi pustii, în timp ce se întoarce spre casă. Episodul o prezintă pe Clarisse care se plimbă singură, observă florile și ascultă sunetele orașului; a fost consultată de mai mulți medici, care au declarat-o nebună. Perfect lucidă, îl învață pe Montag că există și alte lucruri care contează, în afară de distracțiile televizate și că pompierii, care odată stingeau flăcările, acum ardeau cărți, apărând astfel un paradox. Conflictul apare pe două fronturi, pe de o parte o întâlnim pe nevasta lui Montag, care se complace în propria dependență de ecranele uriașe, condamnând cărțile ca fiind prea confuze, iar pe de alta, pe căpitanul Beatty, antagonistul principal, capabil să citeze din autori faimoși, pentru a-i demonstra lui Montag puterea cărților de a zăpăci. Un alt simbol important este cel al oglinzii: cărțile, la fel ca ecranele televizoarelor, servesc drept oglinzi, numai că ultimele înfățișează numai lucruri plăcute, pe când unele pot să surprindă și unele amănunte mai puțin acceptabile. Titlul romanului Fahrenheit 451 ne dezvăluie din start toată povestea, este vorba de temperatura la care erau arse cărțile. 98

99 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? Capitolul CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? 99

100 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? Seria Japonia, mai aproape de noi de Stan Antonia, a XI-a B PARTEA ÎNTÂI JAPONEZII DE IERI : SAMURAII Samuraii reprezintă o clasă de războinici întemeiată la sfârşitul secolului al XIIlea, care constituia nobilimea militară a Japoniei în timpul feudalismului medieval. Ei formau o clasă socială de sine statătoare, ce avea rolul de a-l apăra pe shogun şi pe daimyo, cărora le datorau fidelitate necondiţionată şi asistenţă militară imediată. În fond, erau soldaţi care serveau ca forţă militară, primind pentru asta diverse foloase. 100 Este de menţionat că în anii , câteva zeci de europeni au devenit samurai, îndeosebi marinari şi călători englezi, olandezi sau francezi, care la rândul lor au primit şi ei de la shoguni sate spre stăpânire, pe locuitorii acestora ca servitori personali (şi având drept de viaţă şi de moarte asupra lor), precum şi plata în mulți koku (un koku era egal cu aproximativ 20 de kg de orez), întocmai ca orice samurai de origine niponă. Selecţia samurailor se făcea iniţial pe baza calităţilor fizice şi sufleteşti ale luptătorului (mai târziu, s-a facut pe temeiul descendenţei). Astfel, scrima, tragerea cu arcul, judo, jiu-jitsu, mânuirea evantaiului de fier, aruncarea suliţei au fost transformate în discipline ale spiritului, menite să dezvolte voinţa, puterea de concentrare şi stăpânirea de sine. Războinicul samurai era echipat cu armură şi coif din plăci de fier bogat ornamentate, purta încălţări din piele de urs şi umbla călare. Când se angaja în slujba shogunului, el primea săbiile-pereche daisho (una lungă numită katana, alta scurtă wakizashi),

101 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? pe lângă care purta un arc mare şi tolba cu săgeţi. Lupta cu katana una din cele mai bune arme ale acelor secole se rezumă la un singur atac, de cele mai multe ori urmat de moartea adversarului. În război, samuraiul, călărind pe un cal, purta o armură făcută din plăci de fier, coifuri de fier bogat decorate, încălţăminte din piele de urs, un arc mare, tolba cu săgeţi, un pumnal şi una sau două săbii, platoşă pentru protecţia pieptului şi alte piese metalice, pentru protecţia umerilor şi a braţelor. Samuraiul de orice rang putea ucide, fără a da socoteală, pe orice persoană inferioară lui în grad social (ţăranii, negustorii), după bunul lui plac, indiferent dacă era bărbat, femeie sau copil, indiferent de motiv, chiar și pentru a-şi încerca tăişul sabiei. În afara meşteşugului armelor, samuraiul trebuia să ştie să cânte la un instrument, de obicei la flaut. Ei erau şi poeţi, şi filosofi, fiind extrem de rare cazurile de analfabetism în rândul samurailor. Întrucât făceau parte din aristocraţie timp de secole, samuraii şi-au format propria cultură, adaptând practici 101

102 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? chineze precum meditaţia, ceremonia ceaiului, pictură în alb/negru, ornamentarea grădinilor şi poezia. Aşadar, începând cu anii , samuraii devin mai mult decât războinici, implicându-se în viaţa politică, culturală şi economică a societăţii japoneze. Trebuie avut în vedere faptul că samuraii n-au constituit niciodată ceea ce am numi acum o armată, ei erau o clasă socială, care, începând cu secolul al XVII-lea, îşi pierde treptat funcţia de forţă militară, ca urmare a reformelor militare din spatele centralizării puterii. Pentru a înţelege mai bine procesul dispariţiei luptătorilor, este necesară întoarcerea la începutul secolului al XV-lea, odată cu venirea primilor portughezi și englezi pentru comerţ (implicit, şi a religiei creştine în Japonia). Se produc numeroase conflicte ideologice, iar adepţii, din ce în ce mai mulţi, neglijează voinţa shogunului şi îi pun la îndoială originea divină. Nesupunerile şi incidentele nedorite ating apogeul câţiva ani mai târziu şi japonezii deveniți creştini sunt siliţi fie să revină la religiile existente (budismul şi shintoismul), fie să devină martiri odată cu oaspeţii europeni. Influența europeană catalogată drept nefastă (în ciuda rolului lor comercial) sileşte autoritățile să ia măsuri drastice împotriva străinilor. Astfel, în anul 1635, shogunul decide închiderea porturilor insulei pentru întreaga lume, indiferent de ţara de proveniență. Măsura a acţionat ca o sabie cu două tăişuri, căci în Japonia, apare foametea şi o criză de produse necesare vieţii şi în special de mătase (folosită pentru producerea kimonourilor), întrucât țara importa toate acestea. Totodată, arhipelagul japonez, în lipsa influenţelor străine, îşi definitivează cultura proprie, îşi păstrează obiceiurile, legendele şi tradiţiile specifice, îşi dezvoltă artele, arhitectura, muzica și pictura. Deși păstrează 102

103 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? influenţele orientale, acestea sunt individualizate, conferind astfel artelor unicitate şi valoare proprie naţiunii. Acest mediu cultural rămâne neschimbat preţ de mai bine de 200 de ani până când, în anul 1853, generalul american Matthew Perry ajunge cu trei corăbii negre în Golful Edo (actualul port al capitalei Tokyo) şi îşi forţează intrarea în port. Deşi nu are intenţia de a ataca, japonezii constată cât de înapoiaţi din punct de vedere tehnologic erau: vasele lor pescăreşti nu se compară în dimensiune cu corăbiile americane, iar armele lor rudimentare (sabia şi arcul) nu se pot împotrivi armelor moderne (puşti, pistoale, tunuri). Se semnează atunci numeroase tratate şi, 6 ani mai târziu, porturile se deschid în mod oficial pentru comerţ. Odată cu negoţul, creşte şi influenţa Americii în Japonia, cea din urmă devenind o pseudocolonie. Războaiele interne se intensifică şi apar tot mai des lupte între adepţii restaurării puterii imperiale (care, de 7 secole, era o figură simbolică, dar lipsită de atribuţii şi putere) şi cei care susţineau regimul shogunal. Neînţelegerile legate de centralizarea puterii se sfârşesc pe 3 ianuare 1868 când, după aproape 700 de ani de rol simbolic în cârmuirea ţării, Împăratul Matsuhito decretează preluarea puterii, precum şi abolirea regimului shogunatului. Începe astfel o nouă epocă în istoria Japoniei pe care Împăratul, la cererea reformatorilor şi îndrumătorilor americani, a numit-o Era Meiji ( guvernarea luminată ) şi a fost mutată capitala din Kyodo la Edo (redenumit Tokyo). Această eră s-a dorit a fi o continuitate, dar şi o mare mutaţie socială şi politică în societatea japoneză, prin combinarea culturii moderne,vestice, occidentale, cu cea orientală, tradiţională. Cele trei decenii de guvernare Meiji transformaseră Japonia într-un stat capitalist modern. Astfel, el a adoptat numeroase instituţii vestice în perioada Meiji, printre care un guvern modern, sistemul de legi şi de organizare a armatei, toate, în ciuda Împăratului ce a jucat un rol pasiv şi a lăsat oamenii de stat să acţioneze în numele său. 103

104 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? Preocupările conducătorilor regimului Meiji vizau modificarea statutului internaţional al Japoniei prin întărirea forţelor sale armate terestre şi navale, angrenarea ţării în competiţia marilor puteri pentru cucerirea zonelor de influenţă, pieţe de desfacere a produselor industriale şi dobândirea resurselor de materii prime. Automobilele au luat locul carelor, motorul facilitează industria, populaţia se adaptează repede şi cu succes la noua tehnologie şi, în doar cinci decenii, marile oraşe din Japonia (Tokyo, Nara, Kyoto) au ajuns la nivelul Londrei din punct de vedere industrial. Toate reformele au condus, aşadar, la modernizarea ţării (prima astfel de modernizare din Asia) şi transformarea ei într-un stat modern capitalist, într-o putere mondială. Epoca Meiji a adus pe deasupra şi numeroase dezavantaje din punct de vedere cultural. Hainele occidentale (până atunci atât bărbaţii, cât şi femeile purtau kimonouri din bumbac numite yutaka sau, pentru cei bogați, la ocazii speciale, din mătase) au luat locul celor tradiţionale, iar epoca samurailor a început treptat să apună. Cei 1,9 milioane de samurai şi-au pierdut privilegiul de a avea dreptul să omoare pentru a-şi verifica ascuţimea sabiei. Odată cu dispariţia conflictelor armate interne, un tratat imperial le interzice portul sabiei (până atunci un instrument omniprezent pentru samurai) sau al altor arme ce le evidenţiază statutul social şi erau sfătuiţi să-şi găsească alte meserii pentru ca, în 1876, propunerea să devină obligatorie. Mulţi samurai au rămas în continuare în fruntea societăţii, devenind profesori, oficiali guvernamentali, ofiţeri militari, poliţişti. 104

105 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? Odată cu abolirea titlului de samurai, săbiile lor au devenit o emblemă a puterii şi a sufletului luptătorului, a sufletului unui luptător ce nu a pierit în luptă, ci a fost ucis de sistem, a unui luptător ce nu a mai avut loc în noua Japonie. Dispariţia lor a devenit peste ani metafora preţului plătit pentru tehnologie şi industrializare, metafora Tradiţiei ucise de Modernism. Astfel, a fost încununat sfârşitul unei epoci lungi, a unei ţări construite de samurai fie ca războinici, fie ca lideri politici sfârşitul Japoniei Vechi şi naşterea celei Noi. ÎMPĂRATUL MATSUHITO, SIMBOL AL SCHIMBĂRILOR DIN ERA MEIJI 105

106 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? Ceremonii religioase se oficiau în cinstea celor căzuţi în luptă. Familia samuraiului decedat îi scria numele pe o tăbliţă păstrată apoi pe altarul casei. În grădină, sub o piatră de mormânt, în locul corpului, familia îngropa o şuviţă de păr sau un obiect drag ce aparţinuse războinicului, iar deasupra mormântului, se aşezau o grămadă de pietre şi alimente pentru spiritele înfometate, spre a nu-i tulbura pe cei vii. În timpul doliului, se purtau veşminte deosebite, albe, şi era interzis să se mănânce carne. Doliul dura între 3 şi 400 de zile, în funcţie de gradul de rudenie, iar văduvele care nu voiau să se recăsătorească îşi tăiau părul. Esenţial de reţinut este că niciodată moartea nu i-a îngrozit pe japonezi. Pentru ei, ea însemna o firească şi binefăcătoare reintegrare în natură a defunctului care devine astfel spirit, urmând să-i protejeze pe cei vii, dacă aceştia continuau să-l venereze. Raţiunea de a fi a samuraiului era de a suferi pentru binele altuia şi crezul lui se traducea, în ultimă analiză, în supremul gest: acela de a muri pentru altul, de a fi credincios celui pe care îl slujeşti până la moarte şi mai mult, de a-l urma în moarte (junshi). Pentru un samurai, seppuku la ordin sau ales din voință proprie era întotdeauna preferat în locul unei morţi de mâna duşmanului şi reprezenta o dovadă incontestabilă a curajului, loialităţii, onoarei şi verticalităţii morale. Dacă un războinic samurai pierde o bătălie pentru stăpânul său ori pentru a evita umilinţa captivităţii, ca protest sau doar pentru a-şi demonstra credinţa faţă de stăpân, a apărut practica seppuku, un act voluntar de sinucidere rituală prin tăierea zonei abdominale (gest văzut ca unicul mijloc de recăpătare a demnităţii). De reţinut este faptul că, în general, în dreapta celui ce se pregăteşte să realizeze seppuku stă o a doua persoană care va încheia suferinţele celuilalt după înjunghiere 106

107 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? prin decapitare. Gestul final este mai degrabă unul de respect sau de prietenie, nu o necesitate (chiar şi fără această persoană moartea este iminentă) şi în timpul luptei, rolul de călău poate fi preluat chiar şi de inamic, dar fără ca acesta să-şi poată atribui însă uciderea. În cazul în care samuraiul comitea o greşeală însemnată sau nu îndeplinea o poruncă, stăpânul său îl putea pedepsi prin condamnarea la o moarte neonorabilă şi ruşinoasă, precum spânzurarea, decapitarea sau tortura, toate organizate public şi, de cele mai multe ori, în centrul aşezării săteşti. În aceste cazuri, pedeapsa capitală defăima nu doar samuraiul cu pricina, ci şi imaginea familiei sau a clanului din care provenea. Dacă i se permitea totuşi să-şi răscumpere greşeala prin intermediul seppuku, ritualul sinuciderii se făcea cu un pumnal special, într-o încăpere specială, asistat de martori, între care cel mai bun prieten era desemnat pentru a decapita sinucigașul. În timpul celui de-al doilea război mondial, seppuku se transformă în obiceiul ca un militar să-şi asume responsabilitatea pentru un eşec şi foarte mulţi ofiţeri japonezi comit gestul sau se sinucid în toate felurile imaginabile pe câmpurile de bătălie din Asia şi Pacific. Nu toţi o făceau pentru a evita căderea în mâinile inamicului, căci unii ofiţeri care se ocupau cu planurile de execuţie alegeau să plăteascã cu moartea în cazul eşecului, deşi nu fac altceva decât să respecte ordinele superiorilor. Piloţii kamikaze sunt cei care, spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial (când învingerea Japoniei devenea treptat o certitudine), aleg să se arunce cu avioanele lor asupra navelor inamice în încercarea de a le scufunda cu preţul vieţii. Fapta este considerată ca fiind eroică, iar piloţii sunt simbolic numiţi samuraii aerului. Seppuku, suicidul ritual prin eviscerare vulgarizat în Vest ca hara-kiri (ce denumește prin titlu natura sinuciderii hara", stomac, abdomen și kiri, tăiere), a reprezentat întotdeauna o temă populară în literatura şi teatrul japonez vreme de secole. Ritualul oferă o perspectivă asupra relaţiei strânse dintre cultură şi suicid în Japonia, căci, în prezent, anual, se înregistrează puţin sub de sinucideri, adică peste 80 de sinucideri zilnice

108 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? Bushido ( 武士道 ), care înseamnă Calea Războinicului, descrie un cod de conduită al războinicilor samurai, o cale pe care un bărbat trebuie s-o urmeze pentru a deveni luptător fără a-şi pierde însă umanitatea. Este un concept asemănător cu cel de cavalerism și pune accentul pe cumpătare, loialitate, măiestrie în artele marţiale şi pe o moarte onorabilă. Acest cod îşi întemeiază originea nu pe o singură inteligenţă, oricît de puternică ar fi fost, nu pe viaţa unui singur personaj, oricât de vestit ar fi, ci s-a născut în răstimpul deceniilor şi secolelor de război, din glasul poporului. Codul bushido este acel set de reguli, norme, cutume, tradiţii şi autoimpuneri pe care se bazau acţiunile adevăraţilor samurai din trecut. Dincolo de o simplă înşiruire de caracteristici, el reuşeşte, prin continua comparaţie cu actualitatea japoneză sau cu spiritul occidental, să arate cum s-au imprimat conceptele samurailor în mentalitatea niponă, dând astfel naştere la elemente tipice poporului japonez, cum ar fi veneraţia faţă de împărat sau refuzul de a-şi manifesta public sentimentele. Promovează valori precum : 义 Gi corectitudine, obiectivitate 勇 Yuu curaj 仁 Jin bunăvoință,compasiune, binefacere 礼 Rei respect, politețe 诚 Makoto onestitate, sinceritate absolută 名誉 " Meiyo onoare 108

109 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? 忠 Chuu loialitate Etica Bushido a fost influenţată de trei mari religii care au dominat Japonia în perioadele ei feudale: Confucianismul stipulează că omul care urmează virtuţi precum loialitatea sau compasiunea este un om superior din punct de vedere moral, nu social. Budismul Zen i-a conferit războinicului japonez seninătatea, contemplarea şi stoicismul, samuraiul acceptând moartea ca pe o realitate inevitabilă. Șintoismul introduce sentimentul etic al iubirii pentru toate fiinţele vii şi ideea de loialitate profundă faţă de suveran. Acest cod pune accent pe loialitate, sacrificiu de sine, dreptate, puritate, modestie, onoare şi afecţiune. Toate lucrurile care alcătuiau codul samurailor erau simple, dar, în timp, au reuşit să creeze un stil de viaţă şi să călăuzească o civilizaţie. Cuvântul unui samurai care respectă acest cod valora mai mult decât orice contract. El îşi ducea la îndeplinire fiecare misiune şi, în cazul în care eşua, prefera moartea, considerând că acesta era cel mai potrivit preţ pentru a răscumpăra o astfel de greşeală. Dreptatea şi corectitudinea sunt considerate două principii de bază ale acestui cod moral, asemenea curajului, care trebuia, însă, pus în slujba dreptăţii. Încă din copilărie, samuraii erau supuşi la diverse teste de rezistenţă fizică şi psihică pentru a-şi dezvolta această calitate. Bunătatea şi simţul compasiunii erau alte două principii caracteristice samurailor, precum şi politeţea (ce trebuia să vină din suflet, pentru că, altfel, era considerată ipocrizie). 109

110 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? Stăpânirea de sine este reprezentată în Bushido atât de disciplina faţă de soartă, cât şi de reprimarea durerii şi a nefericirii, pentru a nu-i indispune pe cei din jur. Exemplul cel mai caracteristic de stăpânire de sine este obiceiul japonezilor de a-şi face Hara-Kiri. Se consideră că abdomenul este locul în care se află sufletul omului, iar, prin tăiere, acest lăcaş era deschis pentru a se verifica nevinovăţia persoanei. În ceea ce priveşte răzbunarea, samuraii erau de acord cu părerea lui Confucius, care a susținut că nedreptatea se pedepseşte cu aceeaşi monedă. Preceptul cel mai de seamă în codul samuraiului este sentimentul dreptăţii. Nimic nu este mai respingător pentru un samurai decât acţiunile ascunse şi faptele necinstite. Dreptatea este osul care dă fermitate şi statură. Fără oase, capul nu poate rămâne în vârful coloanei şi nici mâinile nu s-ar mişca. Deci, fără corectitudine, nici talentul, nici învăţarea nu pot transforma firea umană într-una a samuraiului. Curajul era considerat virtute doar atunci când era întrebuinţat în apărarea dreptăţii. Aspectul spiritual al vitejiei este manifestat prin linişte, calmul minţii, liniştea fiind curajul în repaus, adică manifestarea statică a bravurii, după cum acţiunile curajoase sunt dinamice. Un om cu adevărat curajos este totdeauna liniştit, el nu este niciodată impresionat, nimic nu tulbură seninătatea spiritului său. În focul luptei, el rămâne rece, în mijlocul pericolelor, el rămâne calm. Cutremurele nu-l emoţionează. El îşi bate joc de uragane. Această stăpânire de sine, netrădând niciun tremur în scris sau în voce, era considerată un indiciu al unui temperament superior. Bushido promova bunătatea şi simţul compătimirii, acesta constând în 110

111 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? generozitate, milă pentru alţii. De asemenea, samuraii erau legați de sinceritate, şi de aceea Bushi-do ichi-gon" adică cuvântul unui samurai, constituia o garanţie puternică de adevăr. Cuvântul său era considerat de o aşa mare valoare, încât angajamentele erau făcute fără înscrisuri, căci garanţia unui înscris nu era considerată demnă de un samurai. Sabia Katana era considerată sufletul samuraiului şi purtarea ei la brâu constituia un simbol a ceea ce se găsea în inima şi în mintea sa, adică devotament şi onoare". Ca atitudine cotidiană, samuraii trebuia să degaje stăpânire de sine şi siguranță în orice împrejurare, nefiind de demnitatea unui samurai să îşi trădeze emoţiile. Această stare psihologică de oţel se evidenţia şi în momentele în care onoarea se consideră a fi definitiv pierdută. Samuraii elita societăţii feudale nipone au supravieţuit timp de secole, ghidaţi de principiile drepte ale codului Bushido, învăţăturile lor putând fi întâlnite şi astăzi, în viaţa de zi cu zi, mai ales în artele marţiale (precum arta mânuirii sabiei Kendo). Celebrul autor contemporan Inazo Nitobe sintetizează continuitatea acestui fel de a fi al japonezilor în stilul zen: Fiind un cod etic independent, Bushido va dispărea, însă puterea lui în lume nu va pieri, şcolile lui de curaj şi onoare civică vor fi demolate, dar lumina şi gloria lui vor supravieţui ruinelor lor. Ca şi floarea lor simbolică, după ce va fi luat de vânt, înspre cele patru zări, el încă va mai binecuvânta omenirea, cu parfumul cu care va îmbogăţi viaţa. Secole mai târziu, când adepţii lui vor fi cu toţii îngropaţi şi numele lui va fi uitat, parfumul lui va veni plutind în aer aşa cum, de pe un îndepărtat şi nevăzut munte, marginea drumului se uită prelung înspre ceea ce este dincolo de ea. 111

112 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? PARTEA ÎNTÂI - JAPONEZII DE IERI : GHEIȘELE Ce este o geisha? Ce înseamnă, de fapt, cuvântul geisha? Noţiunea scrisă este alcătuită din două ideograme, gei artă şi sha persoană. Geisha, deci, este o persoană de artă. Activitatea ei constă în rolul complex pe care îl joacă în calitate de gazdă a unui banchet sau a unei petreceri între câţiva bărbaţi. Geisha este o persoană de amuzament, menită să întreţină o atmosferă de destindere, de voie bună, pigmentată cu conversaţii inteligente, rafinate, cu jocuri de societate decente, la care se adaugă muzică interpretată la shamisen sau alte instrumente şi dansuri tradiţionale. O geisha se străduieşte să creeze iluzia unei femei perfecte, atât prin înfăţişare, cât şi prin comportament, să dovedească inteligenţă, spiritualitate şi să fie atentă la nevoile oaspeţilor care au angajat-o. Geisha a apărut în secolul al XVIII-lea pentru a bucura nobilimea şi clasa samurailor, iar lumea ce gusta o asemenea artă era un univers denumit iniţial karayukai (lumea florilor şi a salcâmilor), ca mai apoi să se transforme în ukiyo (lumea plutitoare). În acel univers, au acces nu numai nobilii, ci şi orăşenii, neguţătorii şi meseriaşii, foştii samurai, într-o continuă democratizare a şansei de a lua parte la petrecerea timpului. Gheishele locuiau în case numite okia, unde îşi începeau viaţa ca tinere ucenice care lucrau în casă pentru a-şi plăti datoriile (suma de bani pe care proprietara okiei o plătise familiei fetei la cumpărare, împreună cu banii investiţi în ea pentru masă, şcoală şi educaţie). 112

113 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? Fiind o profesie cu exigenţe multiple şi precise, o fată care năzuia să intre în această lume aparte avea de trecut numeroase obstacole. Mai întâi de toate, înfăţişarea ei trebuia să fie atrăgătoare, să posede frumuseţe fizică, chip atrăgător. Mai târziu, se cerea să deţină un talent înnăscut sau măcar să schiţeze înclinaţia pentru muzică şi dans. Urmează o etapă de mare importanță, căutarea unei geisha disponibile, gata să o primească pe tânăra aspirantă la instruire. O asemenea geisha matură, denumită one-san (sora mai mare), odată găsită, devenea mentorul fetei pentru o perioadă de 5-6 ani.odinioară erau favorizate la selecţie fiicele de geisha crescute într-un mediu cunoscut de ele, poate şi moştenitoare ale talentului matern. Aşadar, în prezenţa unei geisha angajate ca one-san şi a noii ucenice, avea loc o ceremonie de asociere, ca un fel de căsătorie între ele. Potrivit obiceiului, fiecare sorbea câte trei înghiţituri de sake pentru pecetluirea simbolică a angajamentului. Cu acelaşi prilej, tânăra, devenită maiko (ucenica), primea un nume nou pe care avea să-l poarte mai târziu şi ca geisha matură. Numele derivă din cel al surorii mai mari, al îndrumătoarei onesan. Învăţarea propriu-zisă a meseriei constă în a şti să cânte la diferite instrumente, a interpreta dansuri tradiţionale, a deprinde tehnica ceremoniei ceaiului, a acumula informaţii literare şi a şti să improvizeze o poezie. De aceeaşi importanță este cunoaşterea artei conversaţiei, dar şi abilitatea de a improviza. O maiko sau o minarai avea obligaţia ca, zilnic, sub supraveghere, să se iniţieze în dans, cânt şi conversaţie. 113 Printre instrumentele muzicale ale viitoarei geishe amintim shamisen-ul, lăuta biwa, flautul shakuhach, fluierul fue, mica tobă shime daiko şi instrumentul cu coarde koto. Tânăra se mai instruia şi în tehnica ikebana (aranjamentul floral) şi în caligrafie. Un moment important pentru o maiko, de fapt unul decisiv, era împlinirea vârstei de de ani. Atunci avea loc un ceremonial, eriage, al schimbării gulerului. Practic, se marca încetarea

114 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? stării de maiko şi atestarea tinerei ca geisha (doar atunci când sora mai mare o considera pregatită). În ţinuta vestimentară a unei maiko este prezent un guler de culoare roşie sau având o combinaţie de roşu cu alb, ataşat la kimono. Ceremonia eriage permite înlocuirea gulerului colorat cu unul alb, specific pentru o geisha. Cu acelaşi prilej, se schimba şi stilul coafurii, prin preluarea modelului ofuku, al femeii mature, în locul formei momoware (piersică despicată), propriu unei maiko. Câtă vreme o maiko se află sub îndrumarea unei one -san, ea este ajutată de aceasta în toate privinţele, pornind de la alegerea unui nume nou, profesional, la modul în care se machia, până la maniera de a se coafa după cele cinci mode existente. Cu timpul, o maiko deprindea un stil propriu, personal în a servi ceaiul, a cânta shamisen, a dansa, a conversa. MAIKO vs GEISHA Ucenicele maiko pot fi recunoscute repede pentru că sunt îmbrăcate în kimonouri închise cu obiuri mai lungi, în culori strălucitoare, cu bogăţie de decoraţii vestimentare, în aşa- numitul stil furisode. Mânecile kimonoului unei maiko sunt lungi, fluturânde, ajungând până la pământ. Gulerul este de culoare roşie sau într-o combinaţie de alb cu roşu. Obiul este lung și înnodat la spate într-o fundă mare,ornamentală, sugerând forma unei flori sau a unui fluture. 114

115 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? Încălţămintea unei maiko este okobo, o sanda a cărei talpă se sprijină pe un bloc de lemn de salcie foarte îngust, abia atingând solul. Înălțimea exagerată a tălpilor okobo ajută fetele să nu-şi murdărească preţioasele kimonouri. O asemenea încălţăminte o obligă însă pe o maiko să facă doar paşi mărunţi, extrem de atractivi pentru japonezi. Coafura specifică a unei maiko în stilul ware shinobu este ornamentată îmbelşugat cu flori de sezon, piepteni şi cu şiraguri de mărgele extravagante. Acestea au variat de-a lungul istoriei, de la părul pe umeri în unele perioade, la un fel de coc elaborat, purtat de gheișele consacrate. Gheișele erau învăţate să doarmă cu gâtul pe nişte mici suporturi (takamakura) în loc de perne, astfel încât să îşi ţină coafura în stare perfectă până a doua zi. Pentru a impune acest obicei, mentorii lor puneau orez în jurul suportului şi, în cazul în care capul gheişei aluneca de pe suport, orezul se lipea de păr, stricând coafura. În privinţa unei geisha propriu-zise, important rămâne felul cum se prezintă ea în timpul activităţii profesionale. Înfăţişarea ei este o carte de vizită personală, iar elementele definitorii ţin de machiaj, coafură, îmbrăcăminte, încălţăminte şi gestualitate. 115

116 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? O geisha este uşor de recunoscut pentru că faţa ei apare machiată în întregime în alb, asemănătoare unei măşti. Aplicare machiajului este dificilă, consta în mai multe etape şi necesita destul de mult timp. Iniţial, vopseaua albă a fost un produs bazat pe plumb, dar s-a constatat că este nocivă pentru pielea feţei, aşa încât a trebuit să fie înlocuită cu făină de orez. Albul acesta acoperă faţă, gâtul şi pieptul, dar lasă ceafă liberă pe o suprafaţă în forma literei W. Zona cefei neacoperite nici de kimono reprezintă pentru bărbaţii japonezi o suprafaţă foarte atrăgătoare. 116

117 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? De mare însemnătate în activitatea unei geisha este modul în în care apare îmbrăcată. În principiu, kimonoul, piesa vestimentară de bază, trebuie să răspundă exigenţelor estetice. Croit din mătase, kimonoul unei geisha are o singură culoare, dar este o cromatică subtilă, rafinată. Pe fondul ţesăturii kimonoului sunt răspândite desene reprezentative pentru motivele tradiţionale japoneze, de multe ori scene din natură în concordanță cu anotimpul în care îl poartă. Din acest punct de vedere, un kimono de geisha se deosebeşte de cel al unei maiko, căci are o sobrietate aparte în raport cu explozia coloristică a celor purtate de ucenice. Geisha poartă în picioare şosete tabi, ce separă degetul mare de celelalte, iar ca încălţăminte, sandale zori, geta sau altele tradiţionale. De multe ori, gheishele ajungeau să aibă un danna, un patron bogat, cu rol de sponsor pentru acestea, întrucât plătea cele mai multe din cheltuielile femeii (considerabile, ţinând cont că nu putea fi văzută de acelaşi client purtând un kimono de două ori). Timp de mulţi ani, gheișele au fost stigmatizate drept nişte prostituate, deşi judecata este nedreaptă și se datorează faptului că damele de companie din Japonia secolului al XVIII-lea au adoptat acelaşi nume pentru a putea atrage mai mulţi clienţi. Dar aşa-numitele onsen geisha (gheişă de băi, onsen însemnând băi termale) nu au nici pregătirea artistică, nici nivelul de rafinament al unei gheişe adevărate. Diferenţa, însă, este evidentă: ambele poartă kimono, iar peste kimono, un obi; gheișele poartă acest obi legat în spate, pe când celelalte îl leagă în faţă (le este imposibil să-l ţină în spate, meseria obligându-le să-l lege şi dezlege de multe ori de-a lungul zilei). În plus, în timpul ocupaţiei americane a Japoniei după cel de-al Doilea Război 117

118 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? Mondial, unele femei tinere, din cauza sărăciei, pretindeau că sunt gheişe şi ofereau favoruri sexuale militarilor americani. Aceste două elemente au făcut să se răspândească opinia total greşită că gheișele și-ar vinde trupul, astfel încât reputaţia adevăratelor gheișe să se năruie şi numărul lor să scadă la aproximativ , luând în considerare faptul că în anul 1920, erau peste În esenţă, o geisha are ca îndatorire profesia de gazdă. Ea este acea gazdă care organizează ambientul unei petreceri între câţiva bărbați, de regulă oameni cu posibilități materiale. Micul banchet, supravegheat în toate detaliile lui estetice şi funcţionale de o geisha, poate fi pretextul aranjamentelor unor afaceri sau al unor înțelegeri politice, împrejurare în care se schimbă informaţii între participanți, unele secrete, fără teama că vor fi divulgate cuiva de gazda lor, geisha. Ea ştie şi are obligaţia să păstreze pentru sine orice taină a grupului care îi este oaspete. Geisha, aşadar, are grijă ca musafirii ei să nu aibă niciodată cupele de sake goale, gustările să vină la timp, iar când discuţia devine redundantă, să intervină animând conversaţia, fie cu ispite literare, fie cu glume sau cu jocuri de societate. Intervine mai apoi, desigur, şi momentul dansului mult gustat de oaspeţi. Niciodată o geisha nu mănâncă împreună cu oaspeţii săi. Cu tact, ea are calitatea şi abilitatea de a aplana un eventual conflict între doi bărbați înfierbântaţi de sake-ul băut, fără a se interesa de motivul neînţelegerii. Există câteva reguli stricte privind accesibilitatea într-un local unde funcţionează geisha. Când cineva doreşte să devină clientul unei case de ceai, de pildă, el va trebui să fie prezentat acolo de un client mai vechi, un obişnuit al casei. Se vorbeşte atunci despre ichigensan okotowari, adică de un sistem al prezentării cuiva la ochaya. 118

119 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? De regulă, o geisha este o femeie singură. Atunci când se decide să se mărite, ea se retrage din profesie. Altminteri, după o întreagă viaţă petrecută în comun în okiya, vine şi momentul pensionării. Evenimentul este marcat de ceremonia specială numită hiki-iwai. Odată pensionată, ea poate prelua şefia casei okiya, a casei de ceai, sau poate părăsi cu totul lumea femeilor geisha. Gheișele nu trebuie să fie artiste doar în sferele dansului sau ale muzicii. Ele trebuie să ştie cum să fie gazdele perfecte. Trebuie să fie capabile să transforme atmosfera dintr-o cameră, să îşi înţeleagă clienții, să poată face pe toată lumea din încăpere să se simtă bine prin ceremonia ceaiului, aranjamentul florilor, cântecul la shamisan (instrument cu trei corzi), dans şi prin arta conversaţiei. A fi gheişă este mai mult decât a îndeplini un rol, căci totul se integrează în viaţa lor. Printre artele pe care o gheişă le studiază se numără, nu în ultimul rând, arta seducţiei. Percepţia occidentală, deja menţionată, vede în această artă un mod al gheişelor de a întreține dorințele trupești ale bărbatului. În realitate, însă, gheişa doar şicanează, încearcă să facă bărbatul să se simtă cât mai bine, îi stimulează egoul, se comportă ca şi cum orice cuvânt ar spune acesta ar fi al celui mai îndrăgit şi mai romantic scriitor. Ele vând vise. Gheişa împlineşte idealul perfect de frumuseţe în multe feluri. Imaginea noastră a fost perfecţionată timp de 400 de ani şi este atât de special să vezi în carne şi oase pentru prima oară o gheişă aranjată complet, încât ţi se taie respiraţia., spune gheișa Sayuri din filmul Memoriile unei gheișe. 119

120 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? Totul la o gheişă stârneşte imaginaţia, fiind un aspect al culturii în sine. Ele reprezintă un amestec de-a dreptul magic de feminitate, frumusețe, mister, delicateţe, demnitate şi seducţie De-a lungul istoriei, femeile senzuale din Japonia au rafinat arta frumuseţii până la un ghid uşor de folosit denumit kokono - tokoro sau Cele Nouă Puncte ale Frumuseţii: ochi, gură, cap, mâini, picioare, spirit, postură, aer seducator şi voce. Când o gheişă serveşte ceaiul şi kimonoul, ea lasă să se vadă încheietura mâinii un semn al seducţiei, al senzualităţii. Se pare că tehnica este folosită pentru a ademeni sau pentru a tachina, permițându-i clientului să privească doar o mică parte din pielea ei albă, visând la mai mult. Rămâne însă destulă magie care înconjoară societatea secretă a gheişelor, astfel încât să nu ne fie niciodată cu adevărat accesibilă nouă, celor din afară. 120

121 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? PARTEA A DOUA : JAPONEZII DE AZI - FEMEIA Poate cel mai interesant aspect al problemei este felul în care femeia japoneză s-a schimbat, câştigându-şi, într-un anume sens, o uimitoare libertate şi independenţă, într-un fel tăcut şi neostentativ, fără trâmbiţe şi fanfare sau mişcări feministe. Pragmatism, nonconfruntare şi o perspectivă pe termen lung par a fi regulile ce guvernează această schimbare a femeii japoneze, numită, în consecinţă, şi revoluţia tăcută. Amaterasu-o-kami, zeiţa Soarelui în mitologia niponă, este o zeitate feminină, spre deosebire, de exemplu, de mitologia greacă, unde este o zeitate masculină, Apollo. Considerându-se dintotdeauna în Japonia că femeile au o putere specială, supranaturală, ce lipseşte genului masculin, şi anume aceea de a comunica cu divinul. 121 Mai mult, până la începutul perioadei Muromachi (1336), Japonia a fost o societate de tip matriarhal, în care femeia se bucura de libertate, egalitate şi putere, de vreme ce ea lucra în aceleaşi condiţii ca un bărbat. Vieţile femeilor aparţinând elitei (în special clasei samurailor) au fost definite însă, mai apoi, în timpul organizării feudale, de către etica confucianistă. Aşadar, În epoca Meiji ( ), prin care se marchează începutul modernizării Japoniei (şi cultura clasei samurailor este, în mod oficial abolită), femeia pierde puterea şi egalitatea de care s-a bucurat anterior, secole de-a rândul. Poziţia femeii în societate a intrat în declin prin cele trei

122 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? obedienţe : ascultarea/ supunerea în faţa tatălui în vremea tinereţii, în faţa soţului după căsătorie şi în faţa copiilor la bătrâneţe. Kimonoul din mătase, umbrela din bambus, câţiva paşi în urma soţului, cu capul uşor aplecat iată imaginea păstrată de-a lungul secolelor despre chipul tradiţional al femeii japoneze. Odată cu modernizarea, integrarea şi centralizarea societăţii japoneze se află într-un continuu progres, devenind tot mai evidentă o structură socială verticală, de tip masculin, ce nu le dădea femeilor, din punct de vedere legal, niciun fel de drepturi şi trebuia să se conformeze dorinţelor şi ordinelor capilor de familie. Situaţia s-a schimbat foarte mult după cel de-al Doilea Război Mondial, când se adoptă o politică pronatalistă şi a face copii era considerată o datorie patriotică faţă de imperiul japonez. Prin Costituţia din 1947 ce promova legea drepturilor egale pentru femei şi bărbaţi, ambele sexe primeau dreptul de a-şi alege soţii/soţiile şi locul de muncă, de a moşteni şi administra proprietăţi, de a iniţia divorţ şi de a obţine custodia copiilor. Printre alte reforme postbelice, se numără şi dreptul femeilor la educaţie, vot şi plată egală cu cea a bărbaţilor pentru munca depusă. Teoretic vorbind, femeile aveau aceleaşi drepturi precum bărbaţii şi se puteau implica la fel de mult în societate. După cel De-al Doilea Război Mondial, imaginea tipică a femeii era aceea de muncitoare într-o companie până la căsătorie, după care devenea casnică şi se ocupa doar de casă şi de copii. În ultimul timp însă, femeile încep să caute tot mai mult împlinirea şi la nivel profesional, devin femei de carieră, alegând să amâne tot mai mult căsătoria şi maternitatea. Din această cauză (şi nu numai), rata natalităţii a scăzut foarte mult, Japonia confruntându-se în momentul de faţă cu problema societăţii îmbătrânite. Discriminarea continuă să fie o problema în societatea japoneză. Multe femei consideră că a sta acasă cu copiii, a avea grijă de gospodărie este în interesul tuturor. 122

123 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? Japonia rămâne preponderent dominată de bărbaţi și doar un sfert dintre studenţii din universităţi sunt femei, iar cele care urmează cursuri postuniversitare sunt şi mai puţine. Jumătate din forţa de muncă o reprezintă femeile, dar numai 8 procente ajung să fie promovate la nivel de directori. Dominaţia masculină pare să supravieţuiască în locuinţa modernă, unde bărbatul cel mai în vârstă face primul baie şi femeia cea mai tânără, ultima. Cu toate acestea, femeia este responsabilă cu finanţele gospodăriei și cu salariul, de cele mai mlte ori integral, al soţului, şi ia deciziile referitoare la copii, la educaţia lor şi la casă. Statutul femeii nu este pe deplin consolidat, procesul emancipării fiind în plină desfăşurare. Paradoxal, Japonia, deşi se prezintă ca profund dezvoltată din numeroase puncte de vedere, nu face parte din acele structuri sociale care au desăvârşit emanciparea femeilor în sensul occidental. Prof. Iwao Sumiko de la Universitatea Keio din Tokyo oferă o perspectivă originală asupra acestei probleme, respectiv aceea că femeile japoneze se disting de cele occidentale prin concepţia asupra noţiunii de egalitate. Deşi opinia între femeile japoneze este variată, totuşi, tendinţa 123

124 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? generală este aceea că egalitatea trebuie considerată dintr-o perspectiva mult lărgită, care să poată cuprinde inerentele diferenţe biologice, dorinţele personale şi o posibilă balanţă a diverşilor factori. Dar, întorcându-ne la perspectiva asupra egalităţii astăzi, bărbaţii japonezi au devenit tot mai captivi în instituţiile întemeiate chiar de ei şi în care depun în mod constant un efort considerabil (de multe ori, cele 12 ore de program zilnic se prelungesc pana la 14, 16). În acelaşi timp, femeile au devenit mai libere în energie, prospeţime şi în spirit inovator, fiind pregătite pentru integrarea pe piaţă muncii. Factorii care au favorizat acest tip de emancipare sunt numeroşi. Probabil, cel mai prezent impact asupra primei generaţii postbelice a fost generat de constituţie, care a asigurat un nou cadru legal pentru schimbare. De asemenea, industria şi forţa de muncă au jucat un rol semnificativ în restructurarea societăţii postbelice, prin creşterea în importanță a industriei serviciilor. Aceasta a creat noi locuri de muncă ce puteau fi ocupate de femei. Cu toate acestea, una dintre principalele probleme referitoare la statutul femeii în Japonia contemporană se referă la ocuparea acestor locuri de muncă. Japonezele aleg deseori ipostaza de mamă în defavoarea celei de femeie de carieră din numeroase motive: 1. Tradiţional, acesta este rolul femeii în societatea japoneză, atât în viziunea bărbaţilor, cât şi în a femeilor. Se consideră chiar şi azi că mama este cea mai indicată să se ocupe de educaţia şi creşterea copiilor, bărbaţii având un rol oarecum marginal. 2. Educaţia unui copil în Japonia nu seamănă cu educaţia unui copil în România. Lăsând la o parte ceea ce este material (cărucioare, îmbrăcăminte, jucării etc), se consideră că timpul este cel mai important lucru de oferit copilului tău. Mamele renunţă la joburi pentru a sta acasă lângă copii, gătesc în fiecare zi, fac curat, duc şi aduc copiii de la şcoală şi de la nenumăratele cursuri suplimentare la care sunt înscrişi, de regulă, copiii, și le pregătesc pachetul cu prânzul în fiecare zi (celebrul (o)bento, care necesită multă îndemânare şi timp). 124

125 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? (O)BENTOURI SPECIAL PREGĂTITE DE FEMEI PENTRU SOȚI ȘI COPII 125

126 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? 3. Societatea apreciază foarte mult o mamă. Nu se va uita nimeni dispreţuitor atunci când o femeie spune că stă acasă pentru a-şi creşte copiii, aceasta fiind normalitatea la japonezi. O femeie japoneză poate să nu aibă un job toată viaţa sau numai până la maturizarea deplină a copiilor, nu va exista persoană care să încrunte vreo sprânceană, cu atât mai puţin soţul ei, ba mai mult, toată lumea le complimentează pentru efortul depus în a menţine armonia familiei. 4. Statul şi sectorul privat încurajează această viziune. Bărbaţii cu familie primesc un salariu mai mare, care ajunge pentru a întreţine întreagă familie deci mamele nu au nevoie să muncească. În schimb, bărbaţii lucrează până la epuizare şi sunt deseori absenţi din viaţa copiilor şi a mamei. Tradiţia niponă defineşte în mod primar femeile ca soţii şi mame bune, deoarece se presupune că cele mai multe femei vor renunţa la locul de muncă odată ce se căsătoresc. În multe cazuri, femei absolvente ale unei facultăţi sunt aproape automat puse în poziţia de OL ( office lady doamna de la birou ), ale cărei atribuţii nu depăşesc servirea de ceai colegilor de sex masculin. În ciuda unor schimbări modeste care au avut loc recent, decalajul rămâne puternic vizibil la nivelul veniturilor: în medie, femeile câştigă doar 72% din compensaţia plătită bărbaţilor pe posturi echivalente. Mai mult decât atât, sondaje recente arată că pentru o femeie sunt necesari aproximativ 20 de ani spre a fi promovate ca manageri în sectorul de afaceri, în comparaţie cu bărbaţii, pentru care această promovare este întrevăzută după primii patru sau cinci ani de muncă. Paradoxal, această tendinţă a fost inconştient încurajată chiar de femeile de carieră japoneze, care rareori au dat glas nemulţumirilor, interpretând asemenea gesturi ca fiind pur şi simplu de modă veche. În ceea ce priveşte sfera politică, aceasta rămâne unul dintre pilonii dominaţiei masculine în Japonia, întrucât este percepută de femei ca o lume în deplină discordanță cu vieţile şi valorile lor, fiind caracterizată printr-o acerbă luptă pentru putere. Chiar şi în rarele cazuri în 126

127 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? care femeile intră în politică, ele sunt considerate incapabile de performanţe în afara acelor arii legate de probleme ale căminului educaţie, sănătate şi mediu şi inapte pentru poziţii ce implică probleme economice, de securitate şi diplomaţie. Luând în considerare toate aceste aspecte, femeia are un rol deosebit de important în societate, căci ea are grijă de casă, bărbat şi copii, de obligaţiile sociale, de finanţele familiei. Cu alte cuvinte, bărbatul munceşte până la epuizare, iar femeia are grijă de toate celelalte, astfel încât el să poată munci în felul acesta. Se poate spune că în ceea ce priveşte condiţia femeii, până acum, Japonia a suferit o serie de transformări, deoarece revoluţia tăcută pare să rămână forma de manifestare preferată de majoritatea femeilor japoneze. Poate că femeile japoneze nu au reacţii răsunătoare (o abordare diferită de înţelegere europeană şi a celor din Statele Unite), însă acest lucru nu înseamnă că nu pretind schimbarea. O fac, însă, în modul lor specific, cu răbdare şi înţelepciune, având în minte ideea egalităţii pe termen lung. PARTEA A DOUA : JAPONEZII DE AZI - BUSHIDO ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL A luptat 30 de ani în Al Doilea Război Mondial! Hiroo Onoda este un ofiţer japonez ce a fost trimis pe insula Lubang din Filipine la sfârşitul anului 1944, împreună cu un număr mic de soldaţi, pentru spionaj, cu menţionarea că îţi este interzis să te sinucizi. Poate dura trei ani, cinci ani, dar orice s-ar întâmpla, vom trimite după tine. Până atunci, atât timp cât ai chiar şi un singur soldat, datoria ta este să-l conduci. Situaţia ar putea presupune să trăieşti hrănindu-te cu nuci de cocos. Dacă aşa vor sta lucrurile, atunci te vei hrăni cu nuci de cocos! Sub nicio circumstanţă nu îţi este permis să renunţi la viaţa ta voluntar. La puţin timp după ce a ajuns acolo, insula a fost invadată de trupele inamice ce au cucerit-o cu uşurinţă şi au ucis soldaţii inamici. Însă un grup de patru japonezi conduşi de Onoda s-au refugiat în jungla deasă a insulei, rămânând ascunşi. Aceştia au continuat să folosească tehnici de luptă de gherilă pentru a ataca trupele inamice, şi-au raţionalizat 127

128 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? proviziile de mâncare prin suplimentarea rațiilor mici de orez cu banane, nuci de cocos şi alte surse de hrană din junglă, precum şi prin ceea ce obţineau din mici raiduri asupra fermelor locale. În octombrie 1945, după ce au ucis o vacă dintr-o fermă locală pentru mâncare, grupul lui Onoda a găsit o foaie volantă adresată lor, din partea localnicilor, în care li se spunea că războiul a luat sfârşit pe 15 august. Coborâți din munţi!. Totuşi, japonezii au decis că aceasta nu este altceva decât propaganda Aliaţilor, cu scopul de a-i determina să se predea. Oamenii lui Onoda simţeau că este imposibil ca Japonia să fi pierdut războiul atât de rapid de la trimiterea lor pe insulă (neştiind, desigur, despre bombele atomice detonate la Hiroshima şi Nagasaki). Aproape de sfârşitul aceluiaşi an, localnicii, sătui de focuri de armă şi raiduri, au folosit un avion Boeing B-17 pentru a lansa foi volante deasupra junglei. Pe acestea era tipărit ordinul de a se preda, semnat de generalul Yamashita, însă japonezii rămaşi au tras o concluzie similară celei dintâi: formularea ordinului dădea de înţeles că Japonia pierduse războiul, ceea ce ei nu puteau concepe. Aşadar, încă o dată, au pus foile pe seama propagandei Aliaţilor. Când foile volante cu ordinul generalului japonez n-au avut efect, din avioane au fost împrăştiate ziare din Japonia, fotografii şi scrisori din partea familiilor soldaţilor. Delegaţii venite din Japonia au început să cutreiere jungla şi munţii, vorbind în amplificatoare, anunţând terminarea războiului şi implorând soldaţii să se predea. În fiecare din aceste situaţii, Onoda şi ceilalţi găseau câte ceva suspect şi mereu considerau evenimentele ca făcând parte dintr-o înşelătorie regizată de trupele Aliaţilor. Anii au trecut peste junglă şi cei patru soldaţi şi-au continuat datoria, aceea de a hărţui inamicul cu fiecare oportunitate şi de a aduna informaţii, într-o manieră cât mai eficientă. La un moment dat, au început să considere orice om îmbrăcat în civil ca fiind soldat şi ori de câte ori trăgeau focuri de armă împotriva acestora, apăreau la scurt timp grupuri de căutare care să-i vâneze. Singurătatea, izolarea şi agitaţia continuă i-au făcut să considere inamici pe toată lumea, chiar şi pe conaţionalii japonezi ce străbăteau ocazional jungla în încercarea lor de a-i determina să se întoarcă acasă. 128

129 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? După cinci ani petrecuţi în junglă, Akatsu unul dintre oamenii lui Onoda a decis că se va preda, însă nu a împărtăşit gândurile sale cu ceilalţi trei camarazi. Din cauza acestui eveniment, grupul lui Onoda a devenit şi mai precaut, considerând că Akatsu a fost capturat şi acesta reprezintă acum o ameninţare în plus a siguranţei grupului. Cinci ani mai târziu, un alt membru al grupului, Shimada, a fost ucis într-un schimb de focuri pe plaja din Gontin. Acum mai rămăseseră doar doi: Onoda şi Kozuka. Pentru încă 17 ani, cei doi au continuat să trăiască în junglă, adunând informaţii cum puteau ei mai bine şi atacând trupele inamice atunci când puteau risca o astfel de acţiune. Cei doi încă erau convinşi că, într-un târziu, Japonia va trimite mai multe trupe pe frontul lor şi ei vor antrena aceste trupe, recucerind insula. În octombrie 1972, după 27 de ani de stat ascuns, Kozuka a fost ucis în timpul unui incident cu o patrulă filipineză. Japonezii îl credeau mort deja, neputându-şi imagina că acesta a reuşit să supravieţuiască în junglă toţi aceşti ani. Însă acum, când aveau cadavrul lui Kozuka, s-au întrebat dacă şi Onoda este încă în viaţă, chiar dacă şi acesta fusese declarat oficial decedat cu mult timp în urmă. Japonezii au trimis la scurt timp o echipă de căutare, dar fără succes, căci Onada devenise foarte eficient în a se ascunde, după 27 de ani de practică pe insulă. Aşadar, echipa nu l-a putut găsi Onoda rămâne să-şi continue misiunea. Într-un final, în 1974, un student japonez, Nario Suzuki, a decis să pornească într-un tur al lumii. Pe lista sa de obiective în călătoriile sale, stătea scris Să-l găsesc pe Onoda, un panda şi pe Yeti. Studentul a călătorit pe insula filipineză şi a încercat să-i dea de urmă lui Onoda. Şocant, unde alţii au eşuat lamentabil timp de 29 de ani, Suzuki a reuşit. A găsit ascunzătoarea lui Onoda şi pe Onoda în persoană. Acum, bineînţeles, pentru student au început eforturile de a-l convinge pe Onoda să vină cu el înapoi în Japonia. Onoda, desigur, a refuzat. Nu dorea să se predea, nici să creadă că războiul s-a terminat, până când superiorii lui nu se întorc şi nu îi ordonă să înceteze misiunea. Suzuki nu a văzut altă posibilitate decât să călătorească înapoi în Japonia cu ştirea că l-a găsit pe Onoda. Maiorul Taniguchi, fostul ofiţer superior direct al lui Onoda, acum pensionat şi lucrător într-o librărie, a fost adus pe insula din Filipine şi pus faţă în faţă cu Onoda, pentru a-i spune că Japonia a pierdut războiul şi că va trebui să lase armele şi să se predea filipinezilor. 129

130 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? Aşa cum v-aţi putea aştepta, după ce a trăit în junglă atâta timp făcând ceea ce consideră că este datoria lui în slujba Japoniei (efort dovedit acum a fi o dureroasă irosire a 30 de ani de viaţă şi mai mult uciderea şi rănirea civililor nevinovaţi), realitatea a venit ca o lovitură covârşitoare pentru Onoda: Brusc, totul s-a transformat în negru. O furtună s-a dezlănţuit în interiorul meu. M-am simţit ca un prost pentru precauţia şi încordarea mea. Mai rău, ce-am făcut în toţi aceşti ani? Încet, furtuna s-a liniştit şi, pentru prima dată, am înţeles cu adevărat: cei treizeci de ani ai mei ca şi luptător de gherilă pentru armata Japoneză s-au terminat abrupt. Acesta a fost sfârşitul. Am pus siguranţa puștii şi am golit încărcătorul de gloanţe Mi-am dat jos rucsacul pe care îl căram mereu cu mine şi mi-am pus arma pe el. Chiar nu voi mai avea nevoie de puşca pe care am lustruit-o şi de care am avut grijă ca de un copil? Nici de puşca lui Kozuka, pe care am ascuns-o într-o crestătură de stâncă? Războiul chiar s-a terminat acum treizeci de ani? Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce au murit Shimada şi Kozuka? Dacă toate astea sunt adevărate, nu ar fi fost mai bine să mor şi eu odată cu camarazii mei? Pe 10 martie 1975, la vârstă de 52 de ani, Onoda a ieşit din jungla ce-i fusese cămin atâţia ani şi şi-a predat sabia de samurai preşedintelui filipinez Ferdinand Marcos. Marcos, într-un gest blamat de fiilipinezi, dar imens apreciat de japonezi, l-a iertat pe Onoda pentru crimele sale, considerând că Onoda a crezut în tot acest timp că este în război. 130

131 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? Îl putem privi pe Onoda ca un ucigaş al oamenilor inocenţi sau ca pe un om cu probleme mintale. A fost amândouă din aceste lucruri, nu există îndoială, dar, în acelaşi timp, nu oricine trăieşte în convingeri stricte şi-şi dedică întreagă fiinţă în a obţine ceea ce consideră a fi un lucru bun. Acesta este unul din cazurile în care cineva a reuşit să facă ceva remarcabil, dând dovadă de un extrem devotament pentru ţară şi datoria faţă de aceasta, precum şi o rezistenţă neegalată de mulţi bărbaţi din istorie. Dacă circumstanţele ar fi fost diferite şi războiul ar fi durat atât de mult timp, soldaţii şi oamenii obişnuiţi din ambele tabere l-ar fi respectat pe acest om pentru curajul şi dedicarea de care a dat dovadă. În această lumină, Onoda devine apropiat de un erou. Totuşi, lumea, în realitate, nu era aşa cum o percepea el şi în retrospectivă Onoda s-a apropiat mult de nebunie. Însă, în acelaşi timp, nu putem ignora faptul că acest om a făcut ceva măreţ şi respectabil, cum nu mulţi ar fi fost în stare să facă. Omul s-a confruntat (sau aşa a crezut, cel puţin) cu moartea la fiecare colţ şi a trăit în situaţii extreme vreme de 30 de ani, luptând pentru ţara sa. Acesta ar trebui să fie respectat, pentru că sunt puţine persoanele care ar putea într-adevăr să nu cedeze şi să nu se predea, niciodată. Onoda a fost un soldat care nu a ales niciodată calea uşoară de a ieşi din impas, aşa cum mulţi dintre noi o facem în faţa aversităților zilnice, cu mult mai mici decât ce-a trăit Onoda în aproape 30 de ani de supravieţuire în junglă. Când Onoda s-a reîntors în Japonia, a fost primit ca un erou. A primit chiar şi plata pentru ultimii 30 de ani petrecuţi în serviciu. Onoda a publicat o autobiografie: No Surrender, My Thirty-Year War (Fără predare, războiul meu de 30 de ani) în care detaliază viaţa sa ca luptător de gherilă. 131

132 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI? BIBLIOGRAFIE Editii folosite 1. Gheișele, Liza Dalby, Editura Curtea Veche, București, Bushido Codul Samurailor, Nitobe Inazo, Editura Herald, București, Civilizația japoneză tradițională, Octavian Simu, Editura Herald, București, Memoriile unei gheișe, Artur Golden, Editura Humanitas Fiction, București, 2014 Bibliografie electronică _Kusakabe,_Kimbei,_ jpg

133 CE CONTEAZĂ PENTRU NOI?

134 CREAŢII PERSONALE Capitolul CREAŢII PERSONALE 134

135 CREAŢII PERSONALE Îmi place să fiu o muscă? de Miruna Chirnogeanu, a VI-a C Da m-am transformat daaarr în ce? Uite acolo o oglindă! Aaaaaa!!!!!!! Sunt o MUSCĂ?! Ştiam că zbor, dar speram să fiu un fluturaş sau ceva mai drăguţ Speram să am aripi colorate nu gri! Până la urmă, bine că nu sunt o molie... Nu știu ce este mai bine, să mă feresc de plici, sau de naftalină??? Dar, să vă povestesc: Totul a început într-o dimineaţă. O dimineaţă destul de frumoasă Culegeam flori colorate (aoleu, poate de la asta o fi!!!) şi am văzut un copil. Am vrut să mă duc la el pentru a-i vorbi şi pentru a ne juca. Am mers acolo, dar el nu era normal. Avea un fel de putere magică sau ceva de genu. I-am spus Bună!, dar cred că s-a speriat şi avea în mână un băţ sau o baghetă magică. O fi fost un plici!!! A arătat cu ea (sau el) spre mine şi a spus ceva acolo, ce cred că numai el înţelegea (Doamne! O fi fost muscăreasca!!!). Am simţit o furnicătură (e doar un fel de a spune, nu există muscănitură) şi m-am uitat în jos, dar nu-mi mai vedeam picioarele Şi eram mai uşoară (dacă era vecina, cu forme mai rotunjoare, de la parter, ar fi fost fericită, doamna Muscă Irina hmmm! Sau poate de la ea mi se trage!!!). Am vrut să-l întreb ce s-a întâmplat, dar nu m-a auzit. Hmmmm! Sau poate că se prefăcea că nu mă aude! Nesuferitul! E fiul doamnei Muscă. (VAAAAI!!!). Nu a vrut să-mi spună că sunt o MUSCĂ! Îl voi căuta şi îl voi bâzâi, ăăăă, certa! Da! Asta voi face! Daaarr stai puţin! Cum voi face asta? Partea cu certatul, bâzâitul momentan e simplu! Probabil că îl voi zări, dar prin plasa asta care se pune la geamuri împotriva ţânţarilor, care acum este pe ochii mei cum voi şti că este el?! Vai, uite o coajă de pepene, delicios, cu mult zahăr, și eu să mă rotesc, bâzzz, bâzz, dulce, zahăr!!! Stai, sunt o fetiță gândesc deja ca o muscă Cât de greu e să fii muscă! Mmmm!!! Mâncare de trei zile și o felie de pâine cu dulceață, da, dulceață, dulceață!!! Fir-ar! Devin atât de muscă!!!! Nu puteam eu să stau liniştită să culeg florile alea amărâte?! Nuuuuuu! a trebuit să mă duc eu să-mi fac prieteni! Prieteni care te transformă în MUSCĂ!!! Ca fiul doamnei Muscă Stupid, nu? În fine! Să mă apuc să-l caut! Daaaarr cine este jos?! Aaaa e prietena mea! Să cobor la ea, poate mă ajută. Cee?! Se ceartă?! Aaa! Nu! Vorbeşte cu Laura! Dar ce? I-am spus ăleia că mergem în parc, dar eu mă voi duce să-mi fac unghiile. Vrei să vii şi tu? Aha deci eu eram aia. Să vezi ce te bâzâi ciufulesc eu pe tine! - Aaa...!! Ajutor! E o muscă în părul meu! - Da! Ai ghicit! Eşti mai deşteaptă decât credeam! Să mă mai minţi tu pe mine! Hmmm! 135

136 CREAŢII PERSONALE Să mergem mai departe! Aoleu! Ce soare puternic!!! Simt că mă prăjesc! Ia stai... am auzit ceva când m-am transformat. Singurul lucru pe care l-am înţeles: Când apune soarele te vei transforma la loc în FATĂ!!!!. DAAAA!!!!! Sunt din nou eu Și am descoperit ceva ceva ce nu aș fi aflat dacă nu eram o muscă Cam asta a fost povestea mea de Muscă şi de fată! E bine să fii mică şi să poţi afla cine îţi e prieten cu adevărat şi ce părere au prietenii despre tine! S-ar putea să avem surprize și omul care pare că este de cea mai mare încredere să ne trădeze. Dar de ce? Pentru că avem și noi vina noastră. Ne încredem prea ușor și ne încredințăm secretele și visurile în mâinile unor viespi. Mai bine muscă!!! 136 Orașul in-vizibil de Stan Antonia, a XI-a B Unitate în diversitate, motto-ul şi premisa întemeierii Uniunii Europene este, în opinia mea, citatul şi elementul dominant şi definitoriu pentru evoluţia Bucureştiului în anul 2021, în prezentul meu. Ei bine, dragă cititorule, iată că te invit acum să te opreşti, să opreşti lumea ta, timpul şi spaţiul din care ai călătorit; să mă iei de mână şi să privim împreună pe fereastră Bucureştiul din care vin. Oraşul meu are o amplă deschidere spre inovaţie, spre modernizare, spre cunoaşterea propriei fiinţe, prin intermediul înţelegerii lumii şi al semenilor noştri. El readuce constant la viaţă frânturi din vasta cultură europeană, datorită evenimentelor tematice, împletind artele, muzica, dansul, tradiţiile, obiceiurile și gastronomia fiecărui popor european, cu specificul românesc şi conştiinţa noastră naţională. Teatrul, opera şi marile biblioteci găzduiesc vernisaje ale pictorilor internaţionali dovezi vii; mărci ale libertăţii în gândire şi ale setei de cunoaştere a poporului român. Desigur că aceste trei clădiri reprezentative pentru cultura unei ţări nu au doar rol expoziţional, ci şi funcţie artistică. Primele două au rămas, peste ani, aceleaşi instituţii de prestigiu; doar operele muzicale şi dramatice au fost diversificate; au devenit mai expresive, mai creative. În schimb, odată cu dezvoltarea ebook-urilor cu cititor

137 CREAŢII PERSONALE de card, publicaţiile tipărite au fost transpuse în format electronic pe carduri, astfel încât până şi bibliotecile au renunţat la fondul de carte, în favoarea colecţiilor electronice împrumutabile. Cântăreţii stradali au devenit o bucurie pentru noi: o oază de relaxare în zumzetul oraşului, ce completează suita de arte, surprinse în toate formele lor şi în toată splendoarea lor. Libertatea de exprimare a Bucureştiului meu se datorează, printre altele, şi celor trei tipuri de perimetre, situate unul după altul, special delimitate şi acoperite din centrul oraşului. În primul regăsim instrumente de scris convenţionale (pixuri şi creioane) sau inovatoare (tuş, markere) şi pe una dintre foile ultradimensionate expuse pe stativ, adulții şi copiii pot desena în voie; se pot bucura pur şi simplu de plăcerea de a desena. Atelierele de creativitate pentru copii (un spaţiu din sticlă şi material transparent, dispus în formă de semicerc asemenea unui dom) oferă celor mici activităţi de creaţie şi de joc, în timp ce părinţii lor pot merge la cel de-al treilea spaţiu (destinat special pentru adulţi), o zonă tehnologizată. Aici ne putem bucura de Wi-Fi gratuit, de calculator şi imprimantă, de aplicații realizate de tinerii programatori debutanţi, de jocuri 3D, consacrate sau pregătite pentru a fi testate de publicul larg, holograme sau chiar hologames. Scările capitalei sunt adevărate opere de artă de câţiva ani, de când s-a născut o idee ingenioasă pictarea sau lipirea de abțibilduri pe trepte, astfel încât ele să recreeze o anumită imagine: monumente naţionale sau europene, peisaje, tradiţii şi obiceiuri, dansuri regionale, publicitate pentru evenimente culturale, scene de teatru, balet sau operetă. Acum a devenit o noutate să nu existe asemenea picturi pe o scară! Străzile cu tematică au fost cu succes introduse şi în spaţiul nostru urban, mai ales în zona centrală a oraşului, pictarea pe pereţii exteriori goi ai străzii a unor forme artistice fluide sau arhitecturale futuristice, elemente abstracte, ori imagini ce definesc noţiuni sau elemente lipsite de concretețe şi, de ce nu, chiar şi erotism artistic. Acestea sunt toate realizate de oameni talentaţi şi ridicate la rang de artă stradală, fiind o reală desfătare pentru ochiul nostru. De asemenea, pentru ca efectul să fie mai intens şi fascinația mai mare, aceste ziduri și străzi au şi un difuzor ataşat, ce alege genul de muzică şi specificul ei în concordanță cu tematica aleii. 137

138 CREAŢII PERSONALE Centrul vechi, pe timp de noapte, devine sâmbăta aproape asemenea unui centru cultural în care, la o anumită oră, se aprind lampioane eveniment mult aşteptat de cei mici şi de cei mari, pentru ca, mai apoi, să înceapă şi celelalte distracţii tehnologice, jocuri sau instalaţii: Urban Lights Contacts (în care dezlănţui sunete şi lumini tehnicolore în aer, printr-o simplă atingere); Cosmic Rain (în care te fereşti de o ploaie de stele); Pixelart (atingi şi astfel desenezi în pixeli); Trigger Fun (prin pedalare, activezi o animaţie pe clădire) sau Aquatic Harp (atingi undele de lumină şi activezi sunete). Cadrul natural în mediul urban este format din spaţii verzi, parcuri şi, paradoxal, grădini cu copaci artificiali. Aceştia se regăsesc în centrele comerciale special destinate lor, pentru recreere sau decoraţii, căci prin formele, culorile vii, exotice şi textura mult asemănătoare arborelui natural, îmbie ochiul şi ne invită să ne aşezăm pe ramurile lor, special dispuse la nivelul unei bănci. Acesta este prezentul meu Acum, dă-mi te rog drumul la mână şi priveşte cum adultul Bucureştiului meu se remodelează şi devine din nou adolescentul de ieri; priveşte cum Bucureştiul anului 2021 tremură în faţa prezentului tău. Şi iată, toate se schimbă în jurul tău şi înţelegi că este trecera timpului Vocea mea se pierde în neant Poate că Bucureştiul prezentului meu nu este prezentul tău, dar asta nu înseamnă că nu poate fi viitorul tău Ţine minte că viitorul este suma tuturor deciziilor din prezent, că viitorul se sprijină pe prezent, aşa cum prezentul se sprijină pe trecut. Dintre toate, azi e cel mai liber. Ieri s-a dus pe vecie şi trăim doar din amintirea lui, din cunoştinţele lui. Mâine e incert, nesigur, misterios şi poate mai bun sau mai rău. Dar azi azi are cea mai mare putere creatoare: azi şi doar azi poţi să-ţi modelezi viitorul, poţi clădi lumea pe care vrei să o laşi în urma ta E singura moştenire a timpului 138

139 CREAŢII PERSONALE Cuvânt printre cuvinte de Daria Vărvăruc, a VI-a C Mă gândeam demult cum poţi schimba lucrurile mici în lucruri mari la fel cum un cuvânt poate schimba o întreagă frază. Însă astăzi, după mult timp, am aflat. Începusem să scriu o compunere, voiam să fie impresionantă, aşa că am folosit cuvinte măreţe. Începusem să caut sinonime pentru cuvinte şi am fost uimită de multitudinea de cuvinte de care nu mai auzisem... nici măcar de la televizor... sau dintr-o carte. Un cuvânt mi s-a părut cel mai special, cuvântul care, oricum ar fi scris, ar fi înţeles de oricine: MAMA!!! Chiar atunci am realizat că mama este şi singurul prieten care nu te părăseşte, singurul om care îţi vrea întotdeauna binele şi care s-ar sacrifica pentru tine. Atunci am înţeles cum un cuvânt atât de mic este de fapt atât de mare şi poate schimba orice în lume! 139

140 CREAŢII PERSONALE Cuvânt... de Andrei Buruiană, a VII-a A Doar un cuvânt mai am să-ți spun: Focul aprins din șemineu, Cel sclipitor mereu, A luminat sufletul meu. Nu am simțit când el m-a ars, Ci doar când mi-a trecut, De ce am vrut să înțeleg, Unde găsesc pe hartă Acel cuvânt pe care vreau să-l spun. Numai greșeli fac eu mereu, Dar chiar mă doare Și nu dispare! Cui să îi spun ce simt acum, Căci eu sunt doar un nimeni. M-am încrezut Și chiar am vrut Să fiu doar înțeles! Aur topit am făurit, Doar cu un cuvânt, Acceptând tragicul sfârșit. 140

141 CREAŢII PERSONALE Crăciunul e în suflet de Staicu Andrei, a VI-a B Merg trist, pe strada plină de oameni corpolenți! Pășind grăbiți spre casă, cu ochii triști și absenți. În brațe poartă bradul, cadouri, jucării Doar, doar poate i-or face mai veseli pe ai lor fii... Tablete,telefoane, mașini și avioane.. Și dulciuri... Diabet! O! Ce Crăciun cochet! Sunt doamne sclipitoare ca niște felinare, Și domni la 4 ace, claxonul nu le tace! Mulțime grea, pestriță se împinge în cărucioare... zâmbind la buzunare! Vor pune masă mare, cu prieteni și vecini. Stați doar o clipă! Oare, Crăciunul dumneavoastră e doar Îndestulare? Și Domnul, Steaua, Crucea le țineți în sertare? Aș vrea să vă explic, pe înțeles, la fiecare. Și scuze, știu că adevărul doare! Aș vrea Crăciun cu suflet, nu cu bani! Să îi uităm o clipă! Vă rog, să fim săraci! Să nu golim pădurea de brazi, 141

142 CREAŢII PERSONALE Și lumea de copaci! Să stingem toți lumina, și în suflet să cântăm, Privind cu drag la steaua pe care s-o urmăm! Nu vrem mâncare multă și porci sacrificați! Și globuri sclipitoare ca să părem bogați. I-am zis și mamei: Draga mea, în seara de Crăciun aș vrea, Să ne închinăm și să cântăm în întuneric amândoi Să lumineze sufletul în noi! Și darul meu, să fie o lacrimă de-a ta. Îți jur! Crăciunul ăsta toată viața n-oi uita Vă rog adulți, gândiți și voi! Nu-mi aruncați Crăciunul pe un munte de gunoi! 142